Nu știu sigur cum arătau “rânduielile pământului” (Psalm 81,5) în vremea regelui David, însă o știre din 9 aprilie 2020 ne relatează faptul că pentru prima dată după 30 de ani, datorită reducerii poluării din India, și ea datorată acestei pandemii neașteptate, se puteau vedea cu ochiul liber, de la o depărtare de 200 de km, vârfurile munților Himalaya, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că înainte de perioada aceasta sumbră, întunecată a civilizației omului modern, vizibilitatea lor evidenția o oarecare rânduială, obicei firesc al locului. Azi o revelație! Pentru cei care încă nu înțeleg sensul acestui termen, iată că natura însăși le dă o simplă și limpede, lipsită de particule poluante, viciate sau infestate, explicație, lămurire, clarificare.
Vârfurile acestor munți, ascunse privirilor noastre, zăceau trândav în “întuneric”, (pen)umbrite de un fenomen anti-natural, nenatural, nefiresc, cauzat de natura umană, într-un fel condamnate la intubare. Nu s-a gândit nimeni niciodată la suferința lor!? Nu s-a înțeles atâta vreme că tocmai de niște vârfuri ar putea depinde viața noastră?
Mintea-mi fuge la șarpele de aramă ridicat de Moise în pustie. Cu toate că erau mușcați de șerpi veninoși, cei care au înțeles mesajul privirii, al (o)rânduielii momentului, impuse de Cel prea Înalt, au supraviețuit. Tot ce aveau de făcut acești sărmani mușcați ai pustiei, încolțiți ai timpului, era să-și depolueze, purifice fiecare vederea, simțul văzului. În realitate, veninul unui șarpe, apărut de nicăieri, avea menirea de a curăța înveninata, contaminata, infectata și contagioasa vedere, ideologie, concepție proprie a unor suflete nesupuse, răzvrătite, revoltate, lipsite de credință, uneltitoare. Înaintea lor stătea acum verticalitatea unui stâlp, din înălțimea (vârful) căruia se revela mulțimii încercate, făcute la propriu una cu pământul, tămăduirea sau învierea din moarte a fiecărui ins, dar și a tuturora ca popor, comunitate, ecclesia. Căci Dumnezeu cercetează cu toiag, dar și cu milă, pe cei ce încalcă rânduielile Sale (Psalm 88, 30-33). Ei cu stâlpul Moise, noi cu impunătoarea coloană infinită a lui Brâncuși!
Rânduiala este o “așezare în ordine” a vieții și a întregului Univers, sau a vieții în acest Cosmos. Privită din acest punct de vedere, dezordinea sau lipsa ordinii, neorânduiala descrie de fapt starea anti-naturală a lucrurilor. Ea poate fi considerată ca un afront adus “așezării în ordine”. În contrapondere, cauza supranaturală a ordinii, dacă există, e prin definiție imună la orice ofensă terestră din partea naturii contaminate de entropie. Și totuși, natura defectă agresează fără scrupul supranaturala armonie. Agentul agresor e un soi de obrăznicie trivială. Un fel de impertinență izvorâtă din ignoranță și aroganță. Dezordinea poluează, viciază, supune, conduce și ucide! Supușii ei sunt căzuți din ordine, din așezarea naturală și firească a naturii însăși. Și pentru că apar tot mai mulți, vârfurile ordinii și/sau exponenții ei sunt împroșcați, bombardați necontenit, contaminați cu foarte multă dezordine. De aceea ni se spune și suntem educați să acceptăm, admitem, consimțim faptul că ordinea recunoscută și revelată de structura universului actual este în realitate rodul unei dezordini ancestrale, a unui haos cosmic incipient.
A încălca rânduieli! Vedem că pe timp de pandemie, în unele spitale s-a schimbat conducerea civilă cu cea militară. Auzim plângerile, nu ale profetului Ieremia, unul care, în numele unei Ordini Supranaturale, a vrut să restabilească și el ordinea naturală în timpul și în neamul său, ci a civililor. Neorânduiala e pusă la încercare. Se observă tendința de răzvrătire a acesteia atunci când i se impune pe un termen mai lung binecuvântata “așezare în ordine”. Expresia interogativă, deja pandemică, ironică la adresa ordinii carantinate, e sugestivă: “Până când ne mai spălăm pe mâini”? Răspunsul nu poate veni decât de la vârf! Spălare, curățire-igienă, curăție-katharsis.
A fi la vârf sau a fi în vârf! Ești pus ori ai ajuns cu forțe proprii acolo? Ești un vârf contaminat sau nu? În ce fel de instituție umană te manifești ca(la)vârf? Vizibil, ori ascuns? Pe cine mai interesează? Munții din Himalaya s-au debarasat în zilele acestea de poluare. Au ieșit cu bine din starea de urgență. Natura însăși, animalele sălbatice își reintră în drepturi. În Veneția, apele au devenit atât de cristaline încât se văd peștii înotând. Un vârf neinfestat, tăcut și nevăzut a eliberat natura de mizerie. Un vârf ascuns privirilor noastre din pricini subiective, invizibil din rațiuni ontologice și tăcut din cauza nemăsuratei Lui smerenii.
Lumina soarelui mângâie surâzând creștetul munților înalți. Vârfuri decontaminate, satisfacții nesperate! Civilii nu mai plâng. O speranță desprinsă ca dintr-un curcubeu îngână în șoaptă: fiii oamenilor s-au întors (Psalm 89, 3). Iată bucuria învierii!
