Voi continua registrul reflexiv al ideilor exprimate în articolul anterior, într-un deplin consens cu stările pe care le trăim în aceste timpuri învolburate și a furtunii care ne amenință, primejduindu-ne viața, care se vor drept mărturie pentru generațiile care vor urma. Într-un asemenea context îngrijorător, îmi propun să vă prezint cât de importantă este rugăciunea în aceste momente de restriște pentru umanitate, întrucât, așa cum se știe, rugăciunea adevărată și înălțătoare se constituie într-un mijloc protector în fața dușmanului comun care a îngenuncheat omenirea. În cele ce urmează, și ca urmare a unor experiențe cotidiene (a se vedea cazul Gabriel Cotabiță), o să vă prezint efectele benefice ale rugăciunii în aceste momente limită, care dincolo de ceea ce se înțelege prin a fi doar o rutină comportamentală, trebuie privită într-o tehnică psihoterapeutică și retorică psiho-comportamentală, pe care trebuie să o utilizăm în modul cel mai sincer și conștient. Astfel, prin rugăciune implorăm puterea divină să ne ocrotească de răul care a învăluit lumea, prin această boală ucigătoare, și să ne dea putere să putem trece peste ea și peste ceea ce va produce în plan mondial această maladie. În acest sens, Mântuitorul ne îndeamnă ca, atunci când ne rugăm, să nu fim fățarnici - farisei, și să nu folosim multe cuvinte deșarte, ci să ne rugăm cu inima, de unde și sintagma de rugăciune a inimii sau cea de rugăciune cu lacrimi fierbinți. Cea mai puternică și însuflețitoare rugăciune în religia creștină este “Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru”, pe care, în cartea Creștinismul între imanență și transcendență - postată online - scribd, am denumit-o drept Imn al creștinătății.
Problematica rugăciunii comportă multiple și complexe abordări pluridisciplinare: teologice, psihologice - psihologia religiei, sociologice - sociologia religiei (rugăciunea fiind atât individuală, cât și colectivă) și sinergice, fiind diferențiată prin motive și profunzime, de la un individ la altul, de la o religie la altă religie, sau de la un cult religios la altul. Aceste abordări interdisciplinare vor conduce la limitarea graniței dintre știință și religie, astfel că nici știința nu va mai fi șchioapă și nici religia nu va mai fi oarbă, dacă îl vom parafraza pe marele savant contemporan, Albert Einstein. Într-un asemenea context psihoterapeutic, rugăciunea și credința au devenit ceea ce putem denumi ca a fi o așa-zisă teoterapie - terapie divină, fiind demonstrat, sub raport psihoterapeutic, că rugăciunea sinceră și profundă determină creșterea vibrațiilor energetice din cadrul corpului energetic al ființei umane. Astfel, prin amplitudinea acestor frecvențe de undă, omul se apropie tot mai mult de vibrațiile energetice ale Spiritului Universal sau ale Matricei Divinității, adică de Dumnezeu. Prin acest câmp vibrațional înalt, crește sistemul imunitar, credinciosul fiind protejat - imunizat în fața acestor energii negative, specifice acestei lumi înrăite și îmbolnăvite, care produce și favorizează răul în lume, prin diferitele sale forme de manifestare, printre care este și această pandemie, ca notă de plată a răului din lume.
Spre deosebire de alte religii, rugăciunea în creștinism face legătura dintre două planuri existențiale, cel transcendent - cerul, și cel imanent - pământul. De aici cunoscuta sintagmă regăsită în rugăciunea Tatăl Nostru, precum în cer așa și pe pământ, prin care este confirmat adevărul doctrinar creștin, privind existența mai multor universuri - lumi, legătura fiind realizată prin acel Pom al vieții, regăsit în cartea Facerea, sau prin acea punte de legătură dintre aceste lumi, descoperită de marii savanți, Einstein și Rosen, prin acel “Pod Einstein - Rosen”. Așa cum ne putem da seama, prin cuvintele conținute în această rugăciune ne adresăm unei puteri nevăzute, ce se află într-un alt plan existențial. Totodată, această rugăciune este însoțită de credință (“ființarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute, cf. Evrei 11:1-3), unde regăsim cea mai sintetică definiție dată credinței creștine.
