Omul societății contemporane devine din ce în ce mai atașat naturii. Pentru menținerea sănătății sau tămăduirea unor boli, el apelează tot mai des și cu mai multă încredere la medicamentele de origine vegetală.
În flora țării noastre, care numără aproximativ 3.600 de plante superioare, se întâlnesc variați reprezentanți ai plantelor medicinale și aromatice.
Din nouă specii care cresc pe teritoriul țării, una își găsește întrebuințări în medicină.
Medicina populară românească a acordat astfel un rol însemnat plantelor oferite cu atâta dărnicie de natură. Ele au fost cunoscute și folosite încă de pe vremea dacilor, contemporanii oferind doar o bază științifică cercetărilor. Pe această bază s-a născut o nouă ramură a științelor medicale-fitoterapia.
CEAPA
Cunoscută încă de pe vremea romanilor, e aproape la fel de prezentă în alimentația noastră precum... “sarea în bucate”, este însă și plantă de leac. În scopuri medicinale se folosesc bulbul, sucul și frunzele (de la ceapa verde).
Dintre proprietățile cepei pot fi enumerate: stimulent general și al sistemului nervos, hepatic și renal; diuretic puternic (dizolvant și eliminator al ureei și al clorurilor); antiseptic și antiinflamator (se comportă ca un antibiotic față de stafilococi); echilibrant glandular, hipoglicemiant, antisclerogen și antitrombotic; vermifug; afrodisiac; curativ al pielii; expectorant, antitusiv, emolient sedativ, calmant.
Este indicată în edeme cardiace și renale, pleurezie, ascită, afecțiuni respiratorii: guturai, bronșită, astm, laringită (infuzie din muguri de brad cu cinci cepe la un litru de apă și 10 grame de miere, câte 1-2 căni pe zi), varice, tromboflebite (suc de ceapă și miere), asteroscleroză, paraziți intestinali, surmenaj fizic și intelectual, astenie, infecții intestinale și urinare, insomnii, litiază urică, gută (decoct, două căni pe zi), diabet, obezitate, gripă.
Ceapa se folosește crudă în cure naturiste sau preparată termic (în afecțiunile digestive și respiratorii). Supa de ceapă (2 cepe tăiate felii subțiri și macerate în 1-2 litri apă, se bea un pahar între mese și unul seara, la culcare, timp de 15 zile) pentru indigestii, balonări, colici abdominale, gripă. Contra reumatismului este bun un decoct din 3 cepe tăiate, necurățate de foițele învelitoare și fierte 15 minute într-un litru de apă, băut dimineața și seara.
Extrem de folositoare sunt cataplasmele cu ceapă coaptă la cuptor pentru abcese, arsuri, furunculoză; în cazul înțepăturilor de viespe, se freacă zona 1-2 minute, cu ceapă crudă.
PELINUL
Este o plantă medicinală, folosită ca tonic amar, stimulând și mărind secreția organelor digestive și contra viermilor intestinali. Se recomandă în toate bolile aparatului digestiv ca: lenevirea stomacului, lipsă de aciditate, vărsături. Mărește secreția urinară, aducând ameliorare în gută, hidropizie și în bolile manifestate prin reținerea apei în țesuturi. Ceaiul de pelin se prepară numai prin infuzie, dintr-o linguriță de plantă la două cești de apă clocotită.
După 20 de minute, ceaiul se strecoară, se îndulcește și se bea, câte un sfert înaintea meselor principale. În locul ceaiului, care este foarte amar, se poate prepara o tinctură de pelin, din care se iau câte 15-20 de picături, de trei ori pe zi, în apă îndulcită cu zahăr sau în vin, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Tinctura se prepară din 20 de grame plantă mărunțită, care se macerează în 100 ml alcool de 70, timp de 7 zile.
Sub formă de pulbere, în amestec cu miere de albine, se pot bea 1-2 grame ca tonic și 2-3 grame dimineața pe stomacul gol, pentru eliminarea viermilor intestinali. Cura durează 5 zile.
Pelinul, sub formă de ceai, dar mai ales ca vin tonic, are proprietăți aperitive, care stimulează pofta de mâncare.
Cura de pelin nu se prelungește prea mult pentru că provoacă tulburări digestive și nervoase. De asemenea, femeile care alăptează nu au voie să folosească pelinul deoarece dă un gust amar, neplăcut, laptelui. Celor care au oxiuri li se recomandă băi sau clisme cu fiertură de pelin, asociat cu mușețel.
ROSTOPASCA
Crește pretutindeni în țara noastră, este iubitoare de umbră și are un latex galben-portocaliu. Se folosește partea aeriană, recoltată în perioada de înflorire (aprilie-septembrie) și uscată la umbră, în straturi subțiri.
Printre proprietăți: vasodilatator, coronarian, antiseptic biliar, descongestiv hepatic, sedativ. Are acțiune anti-spasmodică (asemănătoare papaverinei, dar e mai puțin toxică) și colekinetică (de golire a vezicii biliare). De aceea este recomandată în colecistopatii (inflamații ale vezicii), colelitiaze (pietre în vezica biliară), spasme ale tractului gastrointestinal; în icterul cataral, insuficiență cardiacă, angină pectorală, în tumori; asociată cu sunătoarea, coada șoricelului, mentă și turiță mare dă un ceai pentru bolile de ficat. Extern se folosește în tuberculoza pielii.
Infuzia de rostopască (o jumătate de linguriță de plantă la 200 ml apă clocotită) se administrează câte 1-2 linguri la 3 ore în afecțiunile biliare: colecistopatii, colelitiaze, spasme ale traiectului gastrointestinal și în icterul cataral. Sucul proaspăt se folosește extern în tratarea negilor.
E important să nu se supradozeze pentru că provoacă intoxicații.
MUȘEȚELUL
Este o plantă anuală, ierboasă, ce crește pe marginea drumurilor, a lanurilor de grâu și pe terenuri de sărătură. Înflorește în lunile mai-iunie și a doua oară în septembrie. Florile sunt un bun antiseptic și calmant, care se recomandă în tratamentul bolilor de ochi, de piele și a diferitelor afecțiuni ale stomacului.
Mușețelul ajută și la tratarea arsurilor. Tratamentul se aplică extern sub formă de comprese, spălături sau uleiuri. Se utilizează plantele cu acțiune antiseptică, cicatrizantă și calmantă.
Florile de mușețel pot fi utilizate și pentru spălături locale sau comprese cu soluții apoase. Băile locale se fac cu infuzie din două lingurițe de flori la o cană de apă.
Uleiul preparat din 20 grame flori mărunțite, care se umectează cu 2 linguri de alcool, de 2-3 ore, după care se adaugă 200 ml de ulei și se fierbe pe baie de apă timp de 2-3 ore, agitându-se din când în când. Se filtrează prin presare. Se păstreză în sticle închise la culoare și se folosește pentru pansamente.
PĂPĂDIA
Crește din zona de câmpie până în cea subalpină. Se folosesc frunzele (recoltate în martie-iunie), planta întreagă (primăvara), rădăcina (din iulie până toamna târziu), florile (atât inflorescențele, cât și codițele (primăvara devreme).
Păpădia este colagogă, coleretică, diuretică, diaforetică și tonic-amară. De aceea se folosește în bolile date de dezechilibre glandulare; ca ceai în obezitate; de bolnavii de ficat (mărește secreția biliară). Planta normalizează circulația sângelui, stimulează pofta de mâncare la convalescenți, are acțiune diuretică; se folosește în eczeme și alte boli de piele, în gută, reumatism, ateroscleroză.
Se folosește ca infuzie (2 lingurițe de plantă la 250 ml apă clocotită), băută câte 2-3 căni pe zi după mesele principale; decoct (din rădăcini)-1-2 căni pe zi timp de 1-2 luni pentru insuficiență hepatică și icter cataral; din frunze tinere se face salată, din flori o alifie bună pentru hemoroizi sau varice; tijele florilor se consumă crude.
Păpădia este cel mai puternic drenor.
