“Eu așa știu că în anul 1958, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român (pe vremea lui Gheorghiu-Dej!) a hotărât să construiască două mari și moderne fabrici de zahăr. Una, în Transilvania, alta, în Moldova. Asta din Transilvania trebuia să fie în regiunea Cluj. La Regionala de partid Cluj s-a propus ca fabrica să fie construită la Luduș. Atunci, Ludușul era o comună din regiunea Cluj. De ce să fie construită la Luduș?! Uite, de ce! În primul rând, pentru că Ludușul este în Câmpia Transilvaniei, unde a fost și este teren agricol foarte potrivit pentru cultura sfeclei de zahăr. În al doilea rând, pentru că aici, la Luduș, râul Mureș are o mare buclă. Din față (din amonte) fabrica lua apă curată și din belșug pentru procesul de producție. Prin spatele fabricii, apa murdărită era epurată și, după decantare, era deversată în aval, în râul Mureș. În al treilea rând, fabrica avea, la câteva sute de metri, gara C.F.R. Luduș și, la câțiva kilometri, nodul de cale ferată Războieni, adică legături spre Cluj și Oradea, spre Simeria și Deva. Acuma, s-a întâmplat așa că în luna decembrie 1960, Marea Adunare Națională a dat o lege ca să se reducă regiunile țării la 16. Atuncea Ludușul a trecut de la regiunea Cluj la regiunea Mureș. Așa s-a făcut că în regiune (apoi județul Mureș) să fie două fabrici de zahăr, una lângă alta. La Târgu-Mureș, aia veche, și la Luduș, una nouă-nouță. Cred că aia din Târgu-Mureș de mulți ani nu mai există! A noastră e bine și în putere! Doamne ajută!”
- Când a început construcția ei?
“În iarna anului 1958 a sosit la Luduș o echipă de specialiști. Le zicea geodezi. Ei au sondat terenul unde urma să fie amplasată Fabrica de zahăr. Erau din sudul țării. Numai unul avea facultate. Ceilalți erau numai cu liceul. Unul zicea că și el vrea să se facă inginer, că îi place mult meseria pe care o face. Întreaga echipă am găzduit-o noi.”
- Pe ce stradă era casa dumneavoastră?
“Pe atunci, casele nu erau numerotate pe străzi. Casa cu numărul 1 era aceea din capul satului dinspre Luduș. Casa cu ultimul număr era în celălalt cap al satului, către Găbud. Cele construite între ele, aveau A, B,C... Țin minte că la poarta noastră era o tăbliță cu numărul 14 (astăzi, strada Dezrobirii nr. 12).”
- Și-apoi, unde i-ați cazat pe geodezi?
“Cercetătorii au închiriat conia (bucătăria de vară). Acolo dormeau, acolo își pregăteau mâncarea, acolo se spălau. Știți ce mâncare își pregăteau? O mămăligă mare, peste care presau o bucată de brânză. Știți? Noi aveam și oi și vaci. O înveleau într-o foaie de ziar. Aia le era hrana de peste zi. Când veneau acasă, mama le dădea câte o supă și tocăniță cu ceva carne. Televizor nu era. Radio nu aveam. Înainte de culcare mai scriau câte ceva, mai desenau hărți. Așa, la lumina lămpii cu petrol. Asta se întâmpla zilnic. Niciodată nu și-au cumpărat pâine. La Gheja nici nu era pâine de vânzare. Noi mâncam pâine neagră. Aia albă era de sărbătoare.”
- Ce era acolo, pe terenul pe care a fost înălțată Fabrica de zahăr?
“Ce să fie?! O holdă de grâu de toamnă. Printre petecele de zăpadă se ridica verde viitoarea pâine. Douăsprezece iugăre au fost ale lui Ion Modrigan, preot în 1918, director de școală la Luduș, prefect al județului Turda-Arieș, în anul 1936. Școala asta, din Gheja, el a construit-o, sub formă de L. Păcat că numele lui nu este pomenit în Luduș. Nicăieri! No, el a mai cumpărat douăsprezece iugăre și dincoace de calea ferată, acolo unde a fost S.M.T.-ul, începând cu 1950. Peste pământurile lui a fost croită, după 1959, strada Pictor Nicolae Grigorescu, apoi strada ce coboară, peste linia ferată, spre fosta Topitorie de Cânepă. La strada aceea de ce i se zice “Șepși Lajos”? Acolo este pământ românesc și nu locuiește nici un maghiar. No, acolo stivuiam eu, toamna, sfecla de zahăr pe care o cultivau țăranii și ceapeurile din Botez, Cecălaca, Nandra, Bichiș, Ozd, Gâmbuț. Până în 1959 eu am fost agent de contractări pentru Fabrica de zahăr din Târgu-Mureș. Știți cu ce aduceau sfecla? Cu care trase de boi, cu căruțe trase de cai și, mai rar, cu remorci la tractor.”
- Să ne întoarcem la sondarea terenului!
“Sondarea terenului s-a terminat la sfârșitul iernii 1958. Săracii specialiști au lucrat tot pe frig, pe vânt, pe ninsoare, pe ploaie, pe noroaie până-i lumea. De la ei am aflat cum stau lucrurile cu construcția fabricii din Luduș. La 1 martie 1959 a început organizarea primului șantier.”
- Șantier pentru construcția fabricii?
“Șantier pregătitor. Au fost construite barăci pentru cazarea viitorilor constructori și o cantină. Barăcile și cantina erau acolo unde, până nu demult, au fost Baza de recepție a cerealelor, Intreprinderea de Transport Auto, Autogara, Fabrica de Construcții Metalice și Articole din Cauciuc - Romvelo. Atunci s-a croit și drumul peste calea ferată. Pentru înălțarea drumului s-a adus pământ de lângă casa lui Pantea. Tot de acolo s-a adus pământ pentru nivelarea terasei viitoarei fabrici. De-aceea, lângă casa lui Pantea este o groapă mare. Statul a despăgubit C.A.P.-ul Gheja pentru distrugerea semănăturilor de grâu. Nu mai știu cu cât, dar de dat s-a dat. Ca să se facă drumul către intrările în viitoarea fabrică, a fost demolat un mare șopron al Topitoriei de Cânepă.
Apoi, a venit al doilea șantier, Șantierul de Construcții de Căi Ferate. Specialiștii și lucrătorii de la acest șantier au construit terasamentul și linia ferată din gara Luduș până la viitoarea fabrică. La capătul ei au construit vreo 7-8 linii ferate, pe care au fost aduse materialele de construcție, schelele, macaralele, viitoarele utilaje pentru obținerea zahărului din sfeclă.
A venit, după aceea, Șantierul 6 Brașov, pentru montarea utilajelor aduse din Franța. Tot atunci au venit și ingineri și tehnicieni francezi care să asambleze utilajele. Pentru ei, un Trust de Construcții din Târgu-Mureș a construit, în cartierul B.I.G., în spatele actualei Raiffeisen Bank, blocuri de locuințe pentru francezi și pentru viitorii salariați ai F.Z.L.
Francezii erau specialiști în producție, evaporație, difuzie, centrifugi, construcția cuptorului de var. Românii au construit termocentrala și uscătoria de borhot.
Da știți cum se lucra? La milimetru, domnule! Noi ne miram, cum, Dumnezeu, au știut ei, acolo în Franța, cum o să arate Fabrica de zahăr din Luduș, cum să croiască toate componentele (că, Doamne, multe bucăți mai erau!) ca aici, la Luduș, să se îmbine exact. Așa, împachetate, veneau din Franța. Cu macaralele erau fixate exact acolo unde trebuia. Fără niciun greș. Minunea lui Dumnezeu!”
- Dumneata ai fost agent contractor al Fabricii de Zahăr din Târgu-Mureș. Cum ai ajuns fierbător la cea din Luduș?
“În aprilie 1959 au venit activiști de partid să recruteze bărbați tineri, ca să-i trimită la cursuri de specializare. În total am fost recrutați 120 de bărbați, din Gheja, din Luduș, din Chețani, Bogata. 30 au fost trimiși la specializare la F.Z. Târgu-Mureș, 30 la Fabrica de Zahăr de la Podari-Craiova, 60 la Bod-Brașov. Eu am fost repartizat la Târgu-Mureș. Când am terminat specializarea, toți am fost aduși la F.Z. Luduș. Au venit cu noi și specialiștii români care ne-au instruit.
Vă dați seama cum toate au fost gândite din timp și cât de repede s-a lucrat?! Totul, totul într-un an de zile, într-un an și ceva. Când am fost angajat aici, fabrica era deja racordată la rețeaua națională de gaze naturale și la aceea de înaltă tensiune. Pentru punerea în funcțiune a fabricii noastre se lucra ca într-un furnicar. Fiecare angajat știa exact ce are de făcut. Se mai auzeau, din când în când, și voci ridicate, și strigăte, și înjurături, și amenințări. Da` să știți de la mine! Nimeni nu trăgea chiulul și nimeni nu era neserios. Era strictețe mare! Lucram și câte 10-12-14 ore pe zi. Știam că lucrăm pentru viitorul nostru loc de muncă, pentru pâinea noastră de fiecare zi, adică pentru salariul nostru. Nici vorbă de pretenții, de proteste, de grevă. Era o regulă și o respectam. Cu francezii nu era de glumit.
În lunile iunie-iulie 1960 am început primele probe la utilaje și instalații. Toți am avut emoții. Nici nu mai vorbeam între noi. Comunicam prin priviri și gesturi mărunte. Aveam cărțile cu noi. Cu ochii eram pe aparate, pe ecrane, pe manometre și întrerupătoare. Totul era din metal, oțel inoxidabil. Ne gândeam că, Doamne ferește!, dacă se face atingere cu înalta tensiune, îi gata cu noi cât ai clipi. Ne gândeam să nu se fisureze vreo conductă sau vreun cazan și să ne opărim de vii. Șefii noștri erau încruntați. După prima probă, nici nu ne venea să credem că am reușit. Am mai făcut două probe. După ele, eu și ceilalți de două ori am răsuflat ușurați. Prima, că am executat întocmai ce am învățat la specializare. Al doilea, că am fost angajat permanent ca fierbător.”
- Și, poate, pentru că, a treia, Fabrica de Zahăr din Luduș putea fi dată în funcțiune la termenul stabilit.
“Chiar așa. În ziua de 23 August 1960 întreaga fabrică a intrat în producție. Tinerii poate că nu știu, dar atunci 23 August era zi de mare sărbătoare, Ziua Națională a României. Așa mi s-a spus că darea în funcțiune a Fabricii de Zahăr din Luduș a fost închinată Zilei Naționale a României.
Acuma eu o iau cum știu eu. Din copii săraci, fabrica aceasta ne-a pus pe picioare și am devenit oameni cu salar, cu concedii și trimiteri în stațiuni, cu copii trimiși pe la școli înalte. Ludușul, Ludușul nostru a căpătat importanță națională. A ajuns să fie trecut în cărțile de istorie. Din comună a fost declarat oraș. F.Z.L. nu a fost prima mare întreprindere din orașul nostru, dar ea a adus bogăție. S-au construit două școli generale (gimnaziale), Liceul de astăzi (Liceul Tehnologic nr.1), un Club Muncitoresc, Grădiniță, Creșă, Policlinică, Poștă, magazine de tot felul. Străzile “tot o groapă și-o hârtoapă” au fost asfaltate. Cărările au fost transformate în trotuare. S-a introdus transportul public de persoane între centru și cartierele Gheja și Roșiori. Ce să mai vorbim despre îndiguirea Mureșului și construirea unui nou pod peste Mureș! Spun drept că n-am stat de-o parte. M-am bucurat și am pus umărul acolo unde am putut fi de folos. Pe vremea comunismului, ghejenii m-au ales ca deputat orășenesc. După prăbușirea comunismului sunt “parlamentar pe cont propriu”. Cât a fost voie, pe banca din fața casei mele am organizat sesiuni ale “Parlamentului” din Gheja. Venea cine voia și rămânea cât rezista. Aveam la ordinea de zi toate problemele cartierului și orașului și toate “știrile” de spus “la ureche”. Acuma, ne-am redus întâlnirile la “sesiuni” în filigorie, cu mască pe față și doi metri distanță. M-am făcut și “persoană fizică autorizată” în grădina de legume și spațiul european al curții mele.
Acuma, dacă îmi dați voie, aș transmite urarea “LA MULȚI ANI!” oamenilor de astăzi care lucrează și care conduc Fabrica TEREOS din Luduș. Toată lumea știe că TEREOS este fabrica noastră de zahăr din Luduș. La nașterea ei am contribuit și eu. Voi, tinerilor de astăzi, ce amintiri veți avea peste 60 de ani?”
