FESTIVALUL INTERNAȚIONAL “LUCIAN BLAGA"

Manifestarea, care se desfășoară la Târgu-Mureș, în perioada 27-30 august, a ajuns la ediția a XX-a, jubiliară. Între invitații “externi" ai acestei ediții sunt: Acad. Alexandru Surdu - președintele secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române, cercetătorul științific III Marian Nencescu, Academia Română - Institutul de Filosofie și Psihologie “Constantin Rădulescu-Motru", scriitorul și prof. univ. dr. Adrian Lesenciuc, Academia Forțelor Aeriene Brașov, președintele Filialei USR Brașov, scriitorul și prof. dr. George Vulturescu, redactor-șef al revistei “Poesis" din Satu Mare, ec. Dorin Nistor, primarul municipiului Sebeș, și prof. Nadia Mitrea, director al Centrului Cultural “Lucian Blaga" din Sebeș.

Tema generală a dezbaterilor ediției jubiliare este Cunoaștere, revelație și creație în opera lui Lucian Blaga.

În avanpremiera Festivalului prezentăm studiul cercetătorului științific și scriitorului târgumureșean Eugeniu Nistor, intitulat “Concepte ale creației, cunoașterii și valorilor în filosofia lui Lucian Blaga".

 

CONCEPTE ALE CREAȚIEI, CUNOAȘTERII ȘI VALORILOR ÎN FILOSOFIA LUI LUCIAN BLAGA (I)

Ca gânditor și metafizician al misterelor lumii, dar și al adâncurilor sufletului omenesc, Lucian Blaga (1895-1961) a analizat în sistemul său filosofic modul în care operează elementele de bază ale unei culturi în cadrul diverselor colectivități umane sau inși izolați (comunități etnice, popoare, națiuni, personalități etc.). Luând lucrările în ordinea cronologică a alcătuirii sistemului, prima treaptă este “Trilogia cunoașterii" (cuprinzând volumele: Eonul dogmatic - 1931, Cunoașterea luciferică-1933, Censura transcendentă -1934), urmată de “Trilogia culturii" (cuprinzând: Orizont și stil - 1935, Spațiul mioritic - 1936, Geneza metaforei și sensul culturii - 1937) și “Trilogia valorilor" (cuprinzând: Artă și valoare - 1939, apoi volumul Gândire magică și religie, în care a topit ulterior două “cărți": Despre gândirea magică -1941 și Religie și spirit - 1942), reprezentând cea de-a treia treaptă a “construcției". Să precizăm însă că ultima treaptă a sistemului, cea de-a patra, este “Trilogia cosmologică", care a fost încheiată mult mai târziu, abia după război (ea cuprinzând volumele: Diferențialele divine-1939, Aspecte antropologice -1947-1948 și Ființa istorică-1959).1

Gânditorul român și-a consolidat pregătirea filosofică și și-a conceput opera sub influența gândirii occidentale. Sursele din care s-a “alimentat" continuu spiritual și care i-au catalizat ideile sunt dintre cele mai diverse: ele încep cu operele filosofilor greci clasici, creatori de mari sisteme de gândire (Platon, Aristotel, Plotin ș.a.), și continuă cu gânditorii perceptiviști-senzualiști britanici, cu predispoziție pentru cercetarea cauzalității și a intelectului omenesc (George Berkeley, John Locke, David Hume), cu unii filosofi germani romantici (Goethe, Schelling), cu mari gânditori europeni din epoca modernă (Schopenhauer, Kant, Hegel) și cu diverși filosofi din epoca contemporană (Nietzsche, Bergson, Poincare, Spengler, Simmel, Freud, Keyserling, Chamberlain ș.a.).

Încă din teza sa de doctorat, susținută la Universitatea din Viena, în 1920, și publicată la Cluj, doi ani mai târziu, sub titlul Cultură și cunoștință, după ce amintește de variabilitatea funcțională a ideilor, cuprinse adesea în “teorii unilaterale", cum ar fi teoria metafizică sau teoria pragmatică, Lucian Blaga își declină preferința pentru teoria culturală, din perspectiva căreia construiește “Trilogia culturii" - cea mai rezistentă parte a sistemului său de gândire - sincronă în epoca interbelică cu concepțiile “paideumatice" sau “faustice" ale unor filosofi europeni “la modă" atunci (Riegl, Frobenius, Spengler, Worringer), “trilogie" la care ne vom referi pe larg în studiul nostru.

Arhitectura sistemului de gândire al lui Lucian Blaga continuă să reflecte o creație durabilă și singulară în cultura românească - aceasta deși au fost (și încă mai sunt) ofensive critice îndreptate împotriva măreței construcții, însă nimic nu i-a afectat până în prezent temeliile conceptuale și alcătuirea măiastră de idei. Poate că chiar de aici derivă și marele interes pe care opera blagiană continuă să îl stârnească printre cunoscătorii de filosofie. Marele păcat este că încă nu avem o traducere integrală a sistemului filosofic blagian în limbi de circulație internațională, și mai ales în germană și engleză; e adevărat că au fost unele încercări temerare în acest sens - între care și traducerea în limba franceză a câtorva dintre volumele sistemului, întreprinsă de George Dănescu Piscoci, la Paris, în urmă cu un deceniu - dar difuzarea acestora a fost extrem de restrânsă și, astfel, aria lor culturală limitată.

În vederea realizării unei analize critice a valorilor culturale, Lucian Blaga a recurs la aranjarea structurală a datelor cunoscute într-o matrice stilistică cu caracter de maximă generalitate, în cadrul căreia categoriile spiritualității pot fi cuantificate și valorizate, reliefând prin aceasta o viziune modernă asupra fenomenului cultural-istoric, din orice timp și loc. Și mai interesantă este aplicația pe care o face gânditorul român, filtrând aspectele de fond, cu o coloratură atât de specifică, ale culturii române, prin sita garniturilor categoriale ale matricii stilistice. Acest aspect este apoi adâncit în analiza dedicată de filosof fenomenului artistic, dar și celui religios, iar în cazul celui din urmă recunoaștem o atenție sporită tocmai datorită delicateții temei abordate, de unde și rezultă, probabil, în analiza blagiană, și un plus de obiectivitate în ceea ce privește structurarea valorilor religioase.

Referindu-se la destinul creator al omului, efect al unor “mutații ontologice", care explică existența lui întru mister și revelare, în fapt încercarea insului uman de a înlătura “frânele transcendente" ale Marelui Anonim, filosoful pune accentul pe impasurile la care poate ajunge un creator, primul dintre acestea fiind transcendentomania - în fapt deziluzia pricinuită de imposibilitatea unei revelări absolute a transcendentului, cu consecințe nefaste în timpul isoric, între care el amintește iconoclasmul și orientarea culturală unilaterală.

Dar impasurile creatorului sunt mai multe, iar filosoful subliniază îndeosebi tirania imediatului sau a imediatomaniei - adică dorința irepresibilă a unui creator de a-și valorifica creația (scriere literară, artă plastică, muzicală etc.), fără a o lăsa o vreme la “dospit", ceea ce poate constitui o deficiență majoră a acesteia.

Un alt impas la care poate ajunge un creator este manierismul, adică stăruința sterilă a unui poet, pictor etc. de a accesa matricea unui stil cultural deja epuizat, plăsmuirile decurgând pe această cale fiind de regulă neasimilate, provenind din proliferarea imitației. Exemplul cel mai bun care ne vine la îndemână este acela al condeierului liric de astăzi (din secolul XXI) care imită poezia românească de acum un veac (sau chiar de acum un veac și jumătate) și comite, “pe bandă", kilometrii de versuri în manieră pașoptistă și sămănătoristă. Cui folosește această maculatură?! Vorbim aici de o risipă zadarnică de hârtie, mai ales că arborii pădurilor românești s-au tot împuținat!...

Apoi este interesantă, de asemenea, așa-zisa lege a nontransponibilității valorilor, în sensul în care o valoare statornicită într-un domeniu nu poate fi transferată și recunoscută în alt domeniu, adică dacă un militar de carieră a dobândit o anumită notorietate (un înalt grad în domeniul său profesional), acest lucru nu înseamnă că, dacă face literatură, “valoarea" lui anterioară trebuie să fie recunoscută automat și în noul domeniu abordat, adică acesta devine “colonel" în literatură sau, mă rog, după caz, “episcop" în literatură (dacă anterior a avut această funcție în domeniul teologic). Și exemplele pe această speță pot continua.

(va urma)

Lasă un comentariu