Arătând că morfologia culturii nu mai înțelege spațiul în spiritul rațiunii kantiene, deși îl situează tot în conștiință, Lucian Blaga atrage atenția asupra rolului spațiului, ca potențator variabil de sensibilități în cadrul diverselor culturi. Aici, el vine cu o contribuție proprie, remarcând existența în dublete categoriale a unui orizont spațial al sensibilității conștiente și a unui orizont spațial al inconștientului, distincte unul de celălalt. Dar, susține el, dacă există un orizont spațial al inconștientului, atunci obligatoriu trebuie să fie și un orizont temporal al inconștientului. Într-o manieră proprie, metaforică, dimensiunilor timpului, ca manifestări ale inconștientului, Blaga le dă denumiri sugestive; astfel, prezentul este timpul-fluviu, trecutul - timpul-cascadă, iar viitorul - timpul-havuz, acestea regăsindu-se în proporții mai mari sau mai mici, în chip nuanțat, având valori caracterizante pentru profilul cultural al fiecărui ins sau colectivități umane. Însă - fapt foarte important - tocmai variabilitatea acestor dublete categoriale, ale sensibilității conștiente și ale inconștientului, constituie factorii determinativi ai diverselor culturi. Acești factori nu acționează însă singuri!
Pasionat de construcții teoretice, filosoful român nu poate ignora reacția spiritului uman, prin care spațiul și timpul sunt investite cu valori; el îi spune acestui proces accent axiologic, care poate fi afirmativ (de recunoaștere a valorilor) și negativ (de respingere a nonvalorilor). Tot aici, filosoful mai descrie o categorie plină de semnificații a inconștientului - atitudinea față de destin - prin care sufletul cultural optează pentru unul din cele trei sensuri/posibilități fundamentale: anabasic (de înaintare, de expansiune, specific europeanului), catabasic (de timorare și retragere în sine, specific indianului și egipteanului) și neutru (echivalent al stării pe loc, specific etiopianului). În sfârșit, ultima categorie de forță a matricii stilistice, legată nemijlocit de nevoia omului de a întruchipa forme, este năzuința formativă sau tendința de structurare a imaginii lucrurilor într-o variație formală, în funcție de un orizont cultural sau altul, de o epocă sau alta, de o individualitate sau alta, și aici filosoful sesizează preferința pentru unele manifestări dihotomice care “lucrează” adânc în inconștient, și anume: modul tipizat (din cultura antichității grecești, filosofia lui Platon, arhitectura cu forme geometrice euclidiene etc.), modul individualizant (din mitologia popoarelor germanice, religia protestantă, metafizica monadologică a lui Leibniz etc.) și modul stihial (din arta egipteană, pictura și metafizica bizantină etc.). Toate aceste categorii, la care se adaugă și unii factori secundari, care însă exercită și ei unele influențe, deloc neglijabile, constituie laolaltă o matrice stilistică. Componența acesteia este eterogenă, iar elementele ei sunt relativ autonome, manifestându-se distinct și extrem de variabil în spațiu și timp.
Toate acestea au fost doar un fundament teoretic pentru aplicația consacrată definirii sufletului românesc. Așa se face că spațiul mioritic blagian ne uluiește, în primul rând, prin încercarea temerară a filosofului de a ne oferi, dintr-un unghi nu prea comod, o viziune stilistică originală asupra culturii române, dar și modalitatea ingenioasă a acestuia de a-și pune în valoare conceptele operaționale ale matricii stilistice, printr-o demonstrație “practică”. Deși este limpede, pentru oricine se încumetă să sondeze în profunzime, că epistemologia blagiană a matricii stilistice nu se suprapune cu prea mare fidelitate peste categoriile mioritice, fapt ce ne îndeamnă să ne întrebăm: Sunt acestea chiar atât de atipice?!
Cu toate că spațiul mioritic ne transpune într-un orizont cam feeric și sub o lumină cam paradisiacă, totuși, să recunoaștem, unele idei se încheagă și articulațiile lor își vădesc adesea valabilitatea funcțională. Plaiul mioritic ondulat, succesiunea infinită de deal și vale, prezent și în rezonanțele doinelor și baladelor noastre, strecurat în decursul veacurilor și mileniilor în inconștientul individual și colectiv, ar fi prima dintre categoriile abisale ale sufletului românesc. Acesteia i se mai adaugă sentimentul destinului care, în terminologia lui Blaga, ar fi reprezentat de o înaintare în sens anabasic, dar cu o anume specificitate: de veșnic suiș și coborâș, păstrând cu îndărătnicie, în adâncurile subconștientului, relieful ondulat al plaiului și al văii. Influențat de locul său de obârșie, inconștientul individual și colectiv al românului ajunge să transforme peisajul într-o obsesivă nostalgie orizontică, care se manifestă apoi, cu întreaga ei încărcătură de duioșie, oriunde s-ar afla pe globul terestru. Această misterioasă comuniune cu plaiul și cu strămoșii lui, care dorm sub plai, are semnificații totemice, mai ales în asocierea pe care omul mioritic o face între moarte și extazul nunțial, reflectate de versurile din Miorița, impresionante prin sentimentul complex al “fatumului.”2
Problema orizontului temporal este foarte vag amintită de Blaga: el susține că sufletul mioritic s-a încăpățânat, vreme de secole, să boicoteze istoria și să trăiască retras, în cochilia de scoică a unei vieți anistorice, preferând o existență de tip organic. Este aici o încărcătură plină de mister a modului ontologic adoptat de o întreagă etnie, pe timp neprecizat. Filosoful numește acest mod, “boicot” al istoriei, și nu altfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea acestui mod de existență, nuanțează în alt sens (până la deformare) teoria blagiană. Și aici putem arăta, ca exemplu de nuanțare, viziunea nihilistă asupra destinului formulată, în umbra filosofiei lui Nietzsche, de Emil Cioran, care critică platitudinea insului comun, dominat de o “fatalitate inexorabilă” și de “spiritul de turmă.”
3 Dar în filosofia românească au mai existat concepții similare lui Blaga despre sufletul autohton: cea a lui Mircea Vulcănescu, preocupată să rezume destinul românesc la o însumare a “ispitelor” sale, care nu sunt altceva decât tulburătoarele “latențe” ale trecutului sau ale modului său de viață, biologică și spirituală.4 Dintr-o cu totul altă perspectivă înțelege destinul C. Rădulescu-Motru, care pune accentul pe “energiile fecunde” ale unui neam ce, prin intervenția lor, pot zăgăzui sau înlătura manifestările pesimiste, iraționale, brutale și demonice ale vieții (niciodată înțelese ca mișcări geometrice uniforme), intervenind și corectând astfel, din mers, viitorul unei colectivități umane.5
NOTE ȘI BIBLIOGRAFIE:
1. Reproducem aici “sistemul” alcătuit de filosof în prima etapă, în ordinea cronologică a apariției cărților lui componente, fără a ne referi la adaosurile stabilite ulterior, prin Testamentul editorial din 25 august 1959. Configurația finală a sistemului poate fi considerată încheiată, conform prevederilor stipulate în Testamentul editorial, în momentul în care Lucian Blaga afirma: “Dorința mea este ca toate aceste lucrări să apară în patru tomuri împărțite astfel: “Trilogia cunoașterii”: 1. Despre conștiința filosofică (manuscris litografiat), I. Eonul dogmatic, II. Cunoașterea luciferică, III. Cenzura transcendentă, 2.Supliment: Experimentul și spiritul matematic; “Trilogia culturii”: I. Orizont și stil, II. Spațiul mioritic, III.Geneza metaforei și sensul culturii; “Trilogia valorilor”: I. Știință și creație, II.Gândire magică și religie: 1.Despre gândirea magică, 2. Religie și spirit, III. Artă și valoare; “Trilogia cosmologică”: I. Diferențialele divine, II. Aspecte antropologice (litografiat), III. Ființa istorică (manuscris).” (Vezi Dorli Blaga - Tatăl meu, Lucian Blaga, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2004, p. 46).
2. Lucian Blaga - Spațiul mioritic, București, Editura Humanitas, 1994, p. 25.
3. Emil Cioran - Omul fără destin, în revista “Târnava”, Târgu-Mureș, anul III, nr. 12 (8) / 1993, p. 7.
4. Mircea Vulcănescu - Dimensiunea românească a existenței, ediție de Marin Diaconu, București, Editura Fundației Culturale Române, l99l, p. 15.
5. C. Rădulescu-Motru - Timp și destin, cuvânt înainte de Nicolae Bagdasar, prefață de Ion Frunzetti, București, Editura Saeculum I. O. și Editura Vestala, 1996, p. 39.
