Din păcate, clasa politică românească, dacă putem să-i spunem astfel, nu s-a maturizat în cei 30 de ani. Dovadă este faptul că în acest interval ea n-a reușit să producă partide politice, ci doar surogate, sau mai bine-zis găști care se aseamănă foarte mult cu clanurile interlope, cu excepția că nu se ciomăgesc contondent în stradă sau în văzul lumii. Ceea ce fac ele în parlament, lupta oarbă pentru putere, indiferent dacă țara este pe ducă, sau abia mai respiră în fața temutului coronavirus, constituie o dovadă de netăgăduit. Ei vor să-și împartă prada și nimic mai mult, iar această pradă nu este altceva decât această țară și acest popor, care suferă profund din cauza modului în care sunt tratați, drept o masă amorfă de idioți, puși să le înghită toate hachițele, și apoi să le mai și voteze perpetuarea în funcții pe care și le aleg sau și le împart cu ocazia fiecărui ciclu electoral. Iată, suntem la o lună de la alegerile locale și la alte trei de la cele generale și, cu toate că a mai rămas puțin timp până la schimbarea prin vot a “gărzii”, ei continuă să se dea în spectacol, să se ia de gât, să se dea jos unii pe alții, pentru a prinde cine știe ce avantaje de la masa împărțelilor. Pentru ceea ce spunem noi acum este suficient să amintim rușinosul episod din ședința Parlamentului din 31 august a.c., când mult trâmbițata moțiune de cenzură inițiată de PSD, de dărâmare a Guvernului PNL în plină pandemie și campanie electorală la nivel local, nu s-a putut desfășura din lipsa cvorumului. Și bine că
s-a întâmplat așa pentru că altfel țara ar fi intrat într-o nouă și periculoasă instabilitate. Tâmpenii de tot felul, în vreme ce noi, proștii, care le dăm votul, ne gândim cum dregem busuiocul, să scoatem din foc castanele pe care ei cu nesăbuință le aruncă în jarul încins, în jocul lor nebun și iresponsabil.
Cu toții știm din vechime că democrația, pe care popoarele au acceptat-o în unanimitate, are niște reguli de fier foarte simple și pertinente, tocmai pentru a conferi cetățeanului posibilitatea să aleagă, în cunoștință de cauză, pe cel care consideră el că-l poate reprezenta mai bine în structurile puterii. Aceasta înseamnă, concret, obligația de a veni la urne un număr cât mai mare de alegători, adică majoritatea, care curge de la 50 la sută plus unu în sus, la care se adaugă obligatoriu turul al doilea, menit să cearnă mai bine opțiunile și să așeze în fruntea comunităților pe cel mai competent, agreat de majoritatea.
De ce au renunțat aleșii noștri la toate acestea? Pentru că i-ar incomoda în lupta lor pentru putere, știindu-se că aceste bariere i-ar pune la grea încercare, examen care, cu atâtea probe de îndeplinit, ar putea să le ia cașcavalul din gură. Adică, la urma-urmei, de ce atâta zdroabă, pentru 4 ani de putere, din moment ce ar putea-o obține mult mai ușor, scurtând și siluind procedura. Și ce dacă alegătorilor nu le convine! Ei să-și vadă de treburile lor!
Lucrurile însă nu se opresc aici. Ceea ce nu spun ei este constatarea că implicarea mai consistentă a cetățeanului în procesul electoral dăunează grav prestigiului partinic, care îl face pe alesul cu o mare majoritate, mai dependent de vocea poporului, și mai puțin ascultător, de poruncile liderului (vezi cazul Liviu Dragnea, care nu e singurul de acest gen).
Cunoscând scena politică românească, cu nuanțele, sensibilitățile și particularitățile ei, și dacă ar fi avut un dram de interes pentru soarta țării, politicienii noștri și-ar fi manifestat puțină grijă pentru implicațiile renunțării la turul al doilea, care ar fi fost de mare ajutor ardelenilor îndeosebi, să-și rezolve singuri problemele cu care se confruntă, datorită votului etnic pe care-l promovează de 30 de ani reprezentanții minorității maghiare, lăsând românilor o portiță cât de cât de acces la conducerea primăriilor, cel puțin acolo unde populația românească este majoritară. Rupți de realitate și lipsiți total de cultură istorică, oamenii aceștia n-au de unde pricepe drama unui popor care a fost la cheremul altora, fiind lipsiți complet de posibilitatea de a-și decide singuri soarta. Așa a fost secole de-a rândul, așa este acum. Durerea noastră este cu atât mai mare cu cât tocmai PNL, partid care a beneficiat în decursul întregii perioade de după 1989 cel mai mult de voturile românilor ardeleni, și cărora, de altfel, ca și celeilalte găști (e vorba de PSD), nici că le pasă.
Dintre toate localitățile Ardealului, municipiul Târgu-Mureș este cel mai afectat. După ce cu 20 de ani în urmă am reușit să scoatem urbea din ghearele iredentismului maghiar, astăzi, în perspectiva alegerilor locale din 27 septembrie 2020, suntem în situația unei armate aflată pe front căreia i se ordonă retragerea de pe poziția cucerită cu sacrificii, fără a trage măcar un glonț.
Noi, cei care am trăit drama acelor momente, știm cât de greu ne-a fost să-l impunem în fața zidului iredentist pe primarul Dorin Florea. Si, pentru a da întreg adevărul la iveală, norocul nostru a fost legat și de cele 800 de voturi ale Partidului Liberal Democrat Maghiar, condus de Iszlai Jeno, smulse în turul întâi de la Fodor Imre. Iată cât de greu este să disloci monolitul maghiar, care răspunde în bloc la comanda liderilor săi și a Budapestei, și cum ne risipim noi, românii, șansele, care nu apar deloc în fiecare zi. Întrebarea care de asemenea o punem din nou întregii clase politice este de ce în acești 30 de ani trecuți n-au rezolvat democratizarea și în rândul minorității maghiare din România, îndreptățită să-și aleagă și ea în mod opțional curentele politico-ideologice, racordate la nivelul percepției europene. Pentru că altfel ei nu vor putea intra niciodată într-o competiție democratică, loială după principiul valorii umane. Ca urmare, ei nu-și fac probleme, ce fel de maghiar, din punct de vedere al dotării intelectuale și al spiritului gospodăresc, al aptitudinilor manageriale, va ajunge în fotoliul de primar. E suficient dacă individul aparține etniei lor, dacă poartă numele de Zoltan sau Janos. Iar cei doi primari care s-au perindat la conducerea municipiului Târgu-Mureș în perioada 1992-2000 au demonstrat din plin acest lucru.
Așadar, ca de fiecare dată în acești 30 de ani, UDMR și-a propus un singur candidat la primăria Târgu-Mureș, iar partidele românești vreo 12. Nu ai nevoie de prea multă școală să întrezărești soarta acestora și care dintre candidații înscriși în cursa electorală au șanse sigure de câștig. Noi, cei de pe margine, nu vedem nicio soluție. Poate până la alegeri cei doi “corifei” ai politicii la vârf, din județ: Cristian Chirteș, din partea PNL, și Vasile Gliga, de la PSD, care nu mai pot de dragul românilor, în general, și al ardelenilor, în special, ne vor face cunoscută magia prin care târgumureșenii, la scrutinul din 27 septembrie pentru fotoliul de primar, vor scoate castanele din focul în care domniile lor le-au aruncat, pentru ca orașul nostru, Ardealul și întreaga Românie să poată beneficia în continuare de relativa liniște și siguranță instalate în ultimii ani, fără a avea teama că vorbele lui Viktor Orban, premierul Ungariei și al tuturor ungurilor de pe mapamond, spuse și repetate chiar pe pământ românesc, că viitorul nostru va fi în maghiară se vor adeveri. Pentru că, așa cum am mai amintit, realitățile ultimilor 30 de ani și comportamentul deviant, potrivnic, dovedit zi de zi, demonstrează că politicienii minorității maghiare din România n-au ajuns încă la gradul de maturitate și de atașament față de țara în care trăiesc, România, pentru a îndeplinii funcțiile cele mai înalte în structurile politice ale statului român, ale comunităților cu important rol strategic. Apelând la un citat biblic, cu două cetățenii la activ, nu poți sluji în aceeași măsură și lui Dumnezeu și lui Mamona.
