Folosind un titlu oarecum asemănător celui de sus, în același fel se întreba, de curând, și ziarul “Washington Post”, preocupat de semnalele apărute în diverse părți ale lumii. Dar întrebarea revine cu insistență și în reflecțiile multor teoreticieni ai fenomenului care invocă, în sprijinul lor, abordări dintre cele mai sofisticate, începând cu Platon, Alexis de Tocqueville, până la Francis Fukuyama cu a sa previziune a “sfârșitului istoriei”. Se pornește de la convingerea că democrația este asediată nu numai în zone ale lumii unde niciodată nu a pătruns convingător (cazurile Rusiei, Turciei, Egiptului, Venezuelei, iar lista este mai lungă), ci și în state care au constituit modele considerate, până de curând, dacă nu ireproșabile, cel puțin repere credibile pentru alții. Ziarul amintit nu ezita să-l pună în această listă pe președintele Donald Trump care, de la instalarea sa la Casă Albă, a lansat multe inițiative și a luat decizii considerate a fi în contradicție cu preceptele “părinților fondatori” ai SUA. Felul în care i-a concediat pe procurorul general și pe directorul FBI, pentru a se pune la adăpost de urmările unei anchete care îl viza direct, modul în care prezintă presa (sau o mare parte a ei) ca pe un adevărat dușman al poporului care fabrică fake news, sau tipul de abordare a problemei imigranților într-o țară care s-a alcătuit și a crescut din nenumărate valuri de nou-veniți sunt doar câteva din reproșurile care vulnerabilizează statura sa democratică. În Marea Britanie, o țară întreagă este sfâșiată de dilema rămânerii sau ieșirii din Uniunea Europeană, iar partizanul cel mai înfocat al unui Brexit “cu orice preț”, actualul prim-ministru Boris Johnson amenința, la ora redactării acestui articol, că nu va ieși din biroul său din Downing Street, decât dacă îl demite regina (pe care se spune că a dezinformat-o, când i-a cerut să suspende pentru o vreme activitatea Parlamentului) sau dacă va fi arestat. Asta nu înseamnă că, în cele din urmă, în stilul său caracteristic, nu va face o piruetă pentru a adopta o poziție diferită. În general, deciziile lui au fost comentate ca situându-se la limita jocului democratic. Iar toate acestea se întâmplă în țara lui Winston Churchill, cel care spunea că “democrația este un sistem de organizare prost, dar totuși cel mai bun dintre cele inventate de om”. Sunt poate exemplele cele mai frapante, dar un sondaj efectuat de Pew Research Center, în opt state din Europa și America, arăta că peste jumătate dintre alegători s-au declarat nesatisfăcuți de felul cum funcționează democrația în țările lor, iar circa 70% dintre americani și francezi au apreciat că politicienii sunt corupți.
Desigur, încă de la vechii greci care au inventat nu numai cuvântul, ci și primele sale forme de manifestare, se știe că democrațiile sunt fragile, uneori reversibile și imperfecte, dar perfectibile, pătrunzând însă în codul genetic al experienței politice și sociale umane. Democrațiile pot intra în declin sau chiar muri când în mintea oamenilor se instalează confuzia de valori, când interese particulare sau de grup strivesc pe cele ale marilor colectivități pe care ar trebui să le servească. Acestea sunt însă scenariile catastrofice sau apocaliptice în privința destinului democrațiilor. Tot teoreticienii fenomenului afirmă că, din lașitate, complicitate sau pragmatism cinic, chiar democrațiile consacrate au murit simbolic sau au suferit de multe ori, timorate fiind de tendințe dictatoriale, de conjuncturi geopolitice sau presiuni economice, când valori esențiale, cum sunt drepturile omului, au fost încălcate sau ignorate.
Revenind însă la actualitatea politică a ultimului an din Europa, s-a observat că simptomele “crizei democratice” s-au manifestat în variate forme. Cazurile cele mai citate se referă la estul Europei, unde îngrădirea democratică se face tocmai în numele poporului, prin diversele forme de populism. Periodicul “The Economist” amintea cazul Ungariei. Aici, “partidul de guvernământ FIDESZ și-a folosit majoritatea parlamentară pentru a captura instituții de reglementare, a domina mediul de afaceri, a controla tribunalele, a cumpăra mass-media și pentru a manipula regulile pentru alegeri”. În același comentariu se sublinia că premierul Viktor Orban, cel care a proclamat iliberalismul, “nu trebuie neapărat să încalce legea, întrucât el poate manevra în așa fel ca parlamentul să o modifice”. Modelul Orban a devenit contagios, și, astfel, și în Polonia, Slovacia sau România s-au încercat ori se încearcă diverse metode pentru a aplica sau adapta rețeta care se bazează, în fond, pe triumful relativ al populismului. Reprezentanții săi nu fac altceva decât să exploateze resentimentele și frustrările unei bune părți a populației și să se prezinte ca exponenții săi împotriva unor pericole inventate (imigranți, birocrația de la Bruxelles, elite intelectuale, presa, transnaționale etc.), împachetându-le într-o retorică naționalistă. Că prin aceasta se încalcă anumite valori democratice, contează mai puțin. Să nu ne mirăm, întrucât politica a fost aproape întotdeauna o afacere urâtă, spun unii sceptici, care cred că politicienii cinici denigrează instituțiile, iar apoi le vandalizează sau le iau cu totul în posesie.
Poate că, totul pornește de la alegeri considerate, pe bună dreptate, esența sistemelor democratice. Dar alegerile nu sunt totul, ci poate doar cadrul sau începutul construcției valorilor care dau conținut democrației. Dacă, odinioară, în multe țări, jocul politic se baza pe principiul pendulului, astfel încât gruparea care a câștigat acum să fie înlocuită la viitoarea consultare electorală, în ultimul timp s-a constatat o fragmentare a spectrului politic (cazul Spaniei, Germaniei), dar și o utilizare intensă a capacității manipulatoare a noilor tehnologii. De asemenea, apare o tendință prin care învingătorii cred că pot să ia totul, iar de aici până la “tirania majorității” nu mai e decât un pas. Competența devine doar o problemă de partid, înflorește nepotismul, impostura, corupția etc. Concomitent, au apărut pe scenă actori politici extremiști sau doar populiști (țările menționate, dar și Austria, Italia, Grecia). Desigur, în unele dintre aceste state nu te poți aștepta ca lucrurile să se degradeze prea mult, iar democrația are șanse să renască. Pe de altă parte, se remarcă și evoluții care dezmint tendințele predominant negative. În Italia, după ce Matteo Salvini și Liga au fost scoși de la guvernare, în urma unor noi alegeri, mișcarea antisistem “Cinci Stele” și-a dat mâna cu Partidul Democrat pentru a forma un nou guvern, care și-a schimbat poziția în politica migratorie, în raporturile cu UE și în alte teme capitale, nu doar pentru Italia. În Turcia (al cărei sistem democratic a fost strivit de politica președintelui Erdogan), omul forte de la Ankara a fost înfrânt în două rânduri în alegerile pentru primăria Istanbulului. În Austria, partidul extremist a pierdut la ultimele alegeri. În Slovacia, noua președintă, Zusana Caputova, a câștigat împotriva tendinței populiste. Și, aparent, inamovibilul premier ungar a primit o lecție drastică în recentele alegeri locale, când candidatul partidului său a suferit o înfrângere usturătoare. Portugalia rămâne un caz interesant de stabilitate și absența forțelor extremiste după ultimele alegeri. Ca să nu mai spunem că la Hong Kong, sau Moscova, sau Minsk din Belarus, oamenii ies pe stradă și înfruntă represiunea în numele democrației, care rămâne, așadar, un pol de atracție în multe locuri de pe glob și are șanse să se consolideze numai dacă se bazează pe cultură, informație și credibilitate.
Se spune că, în evoluția omenirii, democrația este o minune, dar dacă nu este tratată cu realism, prudență și moderație, riscă să aibă efecte indezirabile și neașteptate.
