- Dar ați investit și în alte locuri.
- Am investit în cămine la Podul Turcului, unde am refăcut sistemul de încălzire. Am adus o sobă foarte performantă din Occident. La Iași am investit foarte mulți bani, peste un milion de euro. Am făcut un cămin de cinci stele. Povestea începe la Răchitoasa, pe lângă Bacău. Îmi telefonase într-o zi episcopul Ioachim, care mi-a spus: “Alteță, am o problemă fiindcă la Răchitoasa există o bisericuță de pe timpul lui Ștefan cel Mare”. În grajdurile care erau acolo, comuniștii au făcut un cămin de bătrâni cu două etaje, 50 de bărbați, 50 de femei. Bărbații erau cazați la etaj, femeile, jos, pat lângă pat. Era un miros înfiorător acolo. Era o singură toaletă pe etaj. A fost ceva de groază. M-am dus acolo și mi se spune că Consiliul Județean a preluat o fermă avicolă, cele două clădiri de fermă avicolă le-au legat una de alta, dar a treia n-au terminat-o. Au avut pentru asta 2 milioane de euro din partea statului și au făcut două cămine de bătrâni. Noi am făcut ceva mai bine cu 350.000 de euro. De două ori suma asta, înseamnă 700.000 de euro. A dispărut cam 1.300.000 de euro. Hai, să mai spunem că au avut de făcut drumuri, apa și canalizarea de introdus, lucrări din acestea. Dar au dispărut 1.300.000 de euro. Dar noi am terminat treaba asta în trei luni de zile, cu o companie de construcții confesională, care au lucrat impecabil, apoi a trebuit să-i mutăm pe bătrâni acolo. Ne-am dus la fața locului cu două autobuze, dar bătrânii n-au vrut să plece. Aveau teamă. L-au văzut pe părintele Ioachim și credeau că vor fi dați afară, în stradă. N-au vrut să plece, așa că le-am spus să propună trei femei și trei bărbați, ca delegați, să mergem cu autobuzul la fața locului, le arătăm locul, ne întoarcem, iar ei le vor relata celorlalți ce au văzut, unde vrem să-i mutăm. S-au urcat în autobuz. Eu mă aflam lângă un bătrân care m-a întrebat: “Dar dumneavoastră ce nume aveți? - Sturdza mă cheamă. - L-ați știut pe prințul Gheorghe Sturdza? - Da. - Cel de la Iași? - Da. Este tatăl meu. - Tatăl dumneavoastră? Să știți că am fost în compania lui, în Rusia. A fost un căpitan foarte bun cu noi. Pe cei mai mulți dintre noi ne-a adus înapoi, în țară”. Tatăl meu n-a scos pistolul deloc din teacă, n-a omorât pe nimeni.
- Cum au reacționat bătrânii când au ajuns la fața locului?
- Ajungem la fața locului. Se uită bătrânii. Au văzut că sunt camere de câte două persoane, cu baie la fiecare cameră, unde se poate intra și cu căruciorul pe rotile. Asta este foarte important pentru bătrâni. Am făcut o bucătărie ca pentru un hotel de cinci stele. Am făcut o spălătorie pentru cămin. Aceasta este problema pentru bătrâni, spălatul hainelor. Am adus niște mașini foarte performante pentru spălarea hainelor și a lenjeriei de pat. Totul este perfect. În acea clădire am amenajat și o cameră unde să poată juca table, cu televizor, radio, să aibă de toate. Cei șase delegați, după ce au văzut toate astea, le-au spus celorlalți că pot veni liniștiți pentru că este vorba de un confort incomparabil mai bun. Așa că ne-am dus acolo cu toții. Îmi amintesc foarte bine momentele. Eram cu directorul căminului, un tip foarte cumsecade. El îmi relatase despre furtul lui Hrebenciuc și Sechelariu, cel care i-a făcut-o lui Năstase, cel mai mare bandit care a existat vreodată în România. Bine că a decedat. După ce au ieșit oamenii din autobuze, ne-au întâmpinat câteva măicuțe. Directorul i-a invitat pe bătrâni să intre, să-și vadă camerele. Unul a întrebat dacă acea cameră este pentru el și sora lui. I-am răspuns că este a lor, dar au și o baie. Au văzut și au început să plângă. Au fost momente foarte impresionante. O diferență de confort enormă, față cum au fost adăpostiți anterior, ca niște porci. Dar aici au fost șapte măicuțe care se ocupau de acești oameni. Dincolo, un coteț de porci era parfum pe lângă ce era acolo. Văzând diferența, bătrânii plângeau, se îmbrățișau. Au fost momente deosebite. A venit apoi acel soldat care luptase sub comanda tatălui meu și m-a întrebat de ce am făcut toate acestea, de vreme ce puteam foarte bine să-mi petrec timpul la Monte Carlo, în Jamaica, să mă distrez pe acolo. A fost un moment greu pentru a-i răspunde, fără să-mi fac o reclamă, fiindcă eu n-am nevoie de aceasta. I-am spus că am avut noroc, fiindcă în anul 1948 am putut să plec cu familia mea în același timp cu Regele Mihai. Tatăl meu a mers pe jos, până la Steyl, în Austria, o distanță de 2.000 de kilometri. Știți de ce? Pot să vă spun de ce. Când a fost acel pogrom la Iași, cred că ați auzit de acest lucru, nemții au băgat foarte mulți evrei în trei trenuri. I-au lăsat în gară. Era în luna iulie. Afară erau 40 de grade, iar în tren erau vreo 60-70 de grade. Țipau săracii oameni și cereau să li se dea apă fiindcă nu mai rezistau. A venit un majordom la conacul pe care-l aveam în Dealul Copoului din Iași și i-a spus mamei mele: “Alteță, să știți că avem o problemă. În gară, i-au închis pe evrei în trei trenuri cu vagoane pentru animale”. I-a răspuns că nu știa de asta, apoi s-a dus să vadă care este situația. După aceea i-a telefonat lui Ion Antonescu. Era în relații foarte bune cu el. Fiind norvegiancă de origine, norvegienii au fost împotriva nemților. Drept urmare, Antonescu a trimis o companie de jandarmi acolo și i-a eliberat pe evrei. Jumătate dintre ei erau deja morți în vagoane, femei, copii, bătrâni. Mama era chiar să înnebunească acolo când a văzut situația. Dar totuși, o jumătate dintre evrei au scăpat cu viață. Mulțumită intervenției sale, în momentul în care tata a trebuit să plece din țară, a plecat pe o filieră evreiască, până la Steyr. N-au uitat evreii gestul și l-au ajutat pe tata. A făcut drumul timp de două luni, pe jos. Noi, în acest timp, am rămas în România. Mama, din momentul în care n-a mai auzit nimic de tata, fiindcă ne-a spus să nu ne telefonăm, am plecat cu avionul și am ajuns la Stockholm în aceeași zi în care a ajuns și el la Steyr. Acolo s-a dus la clubul de tenis de câmp și le-a spus că știe și el să joace tenis de câmp.
Președintele clubului era acolo și i-a spus să demonstreze că știe.
S-a descălțat și a jucat desculț, cu o rachetă împrumutată de la președintele clubului. I-a dat o bătaie de 6-0 și l-a luat imediat în echipă.
- Dar în țară, familia dumneavoastră a avut multe acțiuni caritabile.
- A fost imediat după război. A văzut că rușii furau absolut tot din țară. În Moldova a fost o mare secetă în 1945-1946. A fost groaznic. Mama s-a dus în Suedia și a venit înapoi cu trenuri întregi, pline cu mâncare. Mama fiind scandinavă, născută în Norvegia, din Suedia a primit soldați ca ajutor pentru transport. A făcut cantine de la Focșani până la Botoșani, vreo 30 de cantine. Când venea pe acolo mama, țăranii se aruncau pe jos și vroiau să-i sărute picioarele, dar ea fiind norvegiancă, nu-i plăcea treaba asta. De prima dată venise cu ea și Ana Pauker, dar nimeni n-o băga în seamă. Ea ținea discursul, dar toți o priveau și erau atenți la mama, ca la o zeiță. Și bunica mea, după Primul Război Mondial, fiind prietenă cu Regina Maria, care venea foarte des la noi, la Iași, pe Dealul Copoului, care era și președinta Crucii Roșii, s-a ocupat de orfanii de război. A avut 400.000 de orfani de război în grijă, pe care i-a ajutat. A făcut și o școală la Miroslava, pentru copiii de țărani defavorizați, să învețe agricultură și să devină ingineri. Școala din Miroslava încă mai există și acum. Când ea a fost băgată în închisoare, în anul 1948, a fost tratată foarte bine de toți gardienii pentru că aflaseră de toate cele bune pe care le făcuse bunica mea. N-au bătut-o. Îi dădeau mâncare și țigări, pe ascuns. Ea fuma foarte mult. Au fost vremuri grele, o viață grea pentru toți. Noi suntem, iată, trei generații care am încercat să facem ceva pentru țară. Eu am făcut 36 de cămine de bătrâni, în plus, aici, două dispensare medicale și altul lângă Iași, unde se află Palatul Sturdza. Niște veri de-ai mei aveau acolo un palat.
