În loc de introducere: “Cronicari și istorici - moldoveni, ardeleni și munteni - necontenit cu aceeași grije: să nu uităm că suntem același neam, cu aceeași tulpină. Etnicește am mâncat și sorbit sămânța străină scuturată de o parte și de alta a munților. Ne-am lipit de Carpați când au năvălit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși, după cutremure care păreau că ne îngroapă, cu aceeași conștiință întărită că suntem români și creștini. Ne-am păstrat aceeași limbă, fără deosebiri profunde, fără dialecte, așa, ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din Moldova. Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc. Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. (...) Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare. Și noi n-am abdicat nici la trecut, nici la conștiința națională. (...) Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri... Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina. Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. (...) Și vom avea de suferit, și vom suferi muți de admirație în fața jertfelor. Și vom avea de plâns, și ne vom înghiți lacrămile. Și nu ne va covârși durerea, hotărâți să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru”, (Discursul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în “Istoria oratoriei la români”, Editura Teșu, București, 2007). Era în 1914!
Revenim în vremea noastră. Senzaționalul discurs, din ianuarie 2019, al Excelenței Sale Donald Tusk, președintele Consiliului European, la Ateneul Român, într-o impecabilă Limbă Română, avea să intre în istorie și, desigur, în memoria tuturor românilor. Cavalcada, adesea lipsită de sportivitate, a campaniilor electorale postdecembriste mi l-a reamintit. Și nu doar pe acesta. Ce mult ne-am îndepărtat de idealuri!
“Sunt foarte mândru și fericit că voi conduce împreună cu dumneavoastră acest semestru al Președinției Consiliului UE. Sunt convins că în aceste șase luni veți interpreta cu energie și înțelepciune o adevărată rapsodie română. Sunt convins că președinția dumneavoastră va fi la fel de energică precum Rapsodia lui George Enescu. Cred că sub bagheta dumneavoastră va găsi sunetul potrivit și veți face tot ce vă este în putință pentru a apăra interesele europene. Veți fi gazdele Europei și sunt convins că veți acționa în spiritul proverbului «Omul sfințește locul». În familia mea, prima mașină a fost «Dacia 1300» a socrului meu. Întâmplarea face că fiul socrului meu conduce astăzi o «Dacia Duster».
Sunteți toți eroi ai imaginației mele. La fel ca sportivii români de seama Nadiei Comăneci și ai Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume. Dar episodul care mi s-a întipărit cel mai bine în memorie a fost finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, de la Sevilla, din 1986, când Steaua București a învins Barcelona. Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice, libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și Constituția, să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci și mie mi s-a părut imposibil, dar el a reușit. Și voi veți reuși”, a declarat președintele Consiliului European, Donald Tusk, la ceremonia de deschidere a președinției Consiliului UE.
Discursul lui Donald Tusk, ținut în limba română, a fost aplaudat la scenă deschisă de către participanți.
Parcă a fost ieri. Și totuși...
În 2002, prin discursul din Piața Revoluției, în cadrul căruia adresa României invitația în NATO, președintele George W. Bush reușise să insufle poporului român încrederea în democrație (frumoasă noțiune, substantiv feminin, în Dicționarul Explicativ al Limbii Române!):
“Din 1989 ați întrerupt tăcerea captivității în care vă aflați. De la acel balcon, dictatorul v-a auzit vocile, a cedat și a fugit. Două generații de aspră tiranie au luat sfârșit și întreaga lume a fost martoră a curajului României, curajul care v-a eliberat”.
“După eliberare, România a pornit pe un drum istoric. În loc de ură, ați ales toleranță, în loc de rivalități destructive cu țările vecine, ați ales calea reconcilierii, în loc de controlul statului, ați ales piața liberă și guvernarea legii și, în loc de dictatură, ați construit o democrație mândră și funcțională”.
“Calea libertății pe care ați ales-o nu este ușoară, dar este singura cale care merită urmată”, a spus atunci George W. Bush.
Poate, însă, că cel mai impresionant discurs a fost cel al Majestății Sale Regelui Mihai I, în 25 octombrie 2011:
“Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii. Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989. Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului. (...) Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății. (...) Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989. Se cuvine să rezistăm prezentului și să ne pregătim viitorul. Uniți între noi și cu vecinii și frații noștri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați. (...) Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți.
Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna. Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”
Nihil sine Deo!
