* “Dumnezeu pe aceia îi iubește și îi cinstește care se feresc de cele oprite. Ce folos ca trupul să fie deșert (plin) de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos a fi galbeni și ofiliți de post, iar de pizmă și ură să fim aprinși? Ce folos este a nu bea vin și a fi beți de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne și cu hulele a rupe carnea fraților noștri? Ce folos este a ne opri de cele ce uneori sunt slobode și a face ce nu sunt niciodată slobode?”
***
* “Preaînțeleptul doftor al sufletelor și trupurilor noastre, împăratul împăraților Hristos, Dumnezul nostru, văzând lumea că bolnăviia cu patimile necredinței și se umfla ca o rană cu înșelăciunile cele lumești spre închinăciunea idolilor, au socotit cu multe feliuri de mijloace și au purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor și a neamului omenesc, de vreme ce acesta iaste lucrul cel dintâi al bunătății lui, a mântui pre omul din mâinile vrăjmașului și a-l aduce la frumuseția cea dintâi și la vrednicia de la care au căzut pentru păcatul neascultării al strămoșului Adam și nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici pornește marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinței, ci numai o supune cu blândețe și cu minuni și o trage spre dânsul cu faceri de bine și cu cuvinte cerești o preface să se mute de pre dânsa patimile cele sufletești, ce se umfla ca o rană otrăvită”.
***
* “Puterea pocăinței, să priceapă fieștecarele câtă iaște de mare, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au pierdut, îi deschide ușile ceriului carele i le-au închis păcatul, îl face soție (asemenea, la fel) fericiților îngeri, îl face moștean, lăcaș lui Dumnezeu și părtaș slavei lui cei dumnzeești. POCĂINȚA leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele a dreptei lui răsplătire, preface urgia lui în ertăciune, îl face blând, ertătoriu, îndelung răbdătoriu, milostiv, iubitoriu asupra celui păcătos, carele atâta l-au necinstit și nu l-au băgat în seamă”. (Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit...)
Mitropolit ANTIM IVIREANUL (1650-1716), a fost autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unei celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an. Personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul sec. al XVIII-lea. Luat de tânăr în robie la turci a fost dus la Constantinopol, iar ulterior eliberat și trăiește la curtea Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia precum și limbile greacă, arabă, și turcă, probabil, tot atunci a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah.
Prin 1689-1690 a fost adus de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a imprimat 4 cărți: “Învățăturile lui Vasile Macedonianul către fiul său Leon” (1691-limba greacă), “Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Dialogul” (1692-limba română), “Evangheliarul greco-român” (1693) și Psaltirea (1694-limba română). După 1696 a fost numit stareț la Mănăstirea Snagov, unde a mutat tipografia, imprimând 15 cărți (7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă), toate de o importață vitală acelor timpuri, dar și în istoria ulterioară românească. În perioada 1701-1706 se află la București, unde a tipărit 15 cărți, între care cele mai importante: Ceaslov greco-arab și Noul Testament (1703), prima ediție a acestuia în Țara Românească. În 1705 este episcop de Vâlcea, unde mai tipărește la Govora alte 9 cărți, iar în anul 1708 este ales mitropolit al Ungrovlahiei, înființând la Târgoviște o tipografie și unde tipărește 18 cărți. Are ca ucenic pe Diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea completă a limbii române în slujbe. Este tipograf, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc în limba română, în cele peste 63 de tipărituri. Întemeietor de tipografii în limba română și georgiană. Este scriitor, autor de lucrări bisericești, dar și ctitor bisericesc: Mănăstirea Antim. Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii Ortodoxe și al poporului român, în 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din Scaun, caterisit și condamnat în exil la Mănăstirea “Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. În drum spre exil a fost ucis de turci și trupul aruncat în râul Marișa dincolo de Adrianopol. A fost canonizat în anul 1992 de BOR și prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.
Vorbe de duh:
** - “Datoria ritorilor (vorbitorilor) iaste a înduci auzurile ascultătorilor”.
** - “Fecioria iaste o bunătate mare, naltă și minunată, iaste lucru dovedit și înfățișat la cei înțelepți”.
** - “Dumnezeu iaste acum împreună cu noi, iar în ceriu șade în scaunul slavei sale”.
** - “A cincea poruncă zice să nu ucidem, iar noi, de nu putem ucide cu bățul, sau cu sabia, ucidem cu limba și, de nu putem ucide pre alții, ne ucidem și ne omorâm înșine pre noi, cu faptele cele rele”.
P.S. Ion Agârbiceanu (1882-1963), protopop unit de Cluj, scriitor, poet, parlamentar, academician, adept al semănătorismului: “Viața nu e numai o contemplare înțelegătoare, plină de milă, față de tine sau de alții, ci și o luptă necurmată împotriva tuturor piedicilor care se opun realizării binelui, frumosului, dreptății, fie în viața ta, fie în cea a semenilor”.
