În toată lumea asta noi doi suntem semințe
Aduse de-un vârtej pe prag de lună nouă,
Ne-am contopit o clipă-n răsuciri de ființă
Și-am născut iubire ne-mpărțită-n două.
Am germinat în lutul ce n-a promis rodire,
Doar rugăciuni ne-au fost îngrășământ cu stare,
Am răsărit a viață, în iarnă, în două fire,
Iar lumea dintre noi murise de mirare.
Ne-au înghețat cu vorbe, cu piedici oțelite,
Din vârful tău de verde luptai precum nebunii,
M-ai protejat cu Cerul, mi-ai învelit cuvinte
Și-am mai dospit o șchioapă-n Biserica Minunii.
Cu soarele ai pus un rămășag de soartă
Că ne vom crește trupul pe trunchi de Bobotează,
Că iernile din noi n-au geruri de-altădată,
De ne-ncălzește EL, vom fi cei ce creează.
E atât de simplă viața de ți-o croiești cu veri
Și anotimpuri dulci din primăveri-n toamnă,
Nu toți vom încolți cu soarele-n piept,
În vifor de cerneală, să lupți în doi e-o armă
Pe care o apeși trăgând în tot ce-i rău,
Cu gloanțe de cuvânt ții totul la distanță,
Vei dezerta oricum, crezând, de dragul meu,
Când îți voi spune, încet, îți sunt și îmi ești viață!
De vom uita c-am fost semințe rătăcite,
Ne vom privi în ochi, în amurg de dimineți,
Vom flutura a spice, în ani și ani, rodite,
Din pâinea lumii noastre ne-om boteza cu vieți!
Ce este dat să fie, cu greu de pare drumul,
De ai pe cine vrei, vom fi, în doi, doar unul
În trup și-n simțire,
Rodind, încet, Iubire!
