“La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniță, am tras și aceste concluzii despre lumea-n care trăim.
Pământul, socot, este ori un loc de ispășire, ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orișicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viață, atunci s-o trăiesc.
Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viață nu mi-aș dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.
Am trăit pînă la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism și, din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulțime de nepoței ai Kominternului. Bine, un bine pentru toată lumea, n-a fost niciodată-n România și nicăieri pe Pămînt. Nu mi-a fost drag internaționalismul comunist, nu mi-e drag nici internaționalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului și blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparație cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învățământul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ți aduci și tifon de-acasă.
La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul.
Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs și de plâns.
Ce fac eu? Mă uit cum fuge timpul. Viața m-a-nvățat să râd cu măsură și să-mi economisesc lacrimile.
Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi și m-ar comenta, aș dori să se refere doar la ceea ce-am scris.
N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viața cât se poate de banală, deși n-am trăit-o-n dorul lelii.
La 80 de ani, le urez tuturor (și mai ales celor tineri) să-și întărească vârtos cocoașa, să-și poarte cu demnitate crucea și să se bucure de fiecare clipă ca și când ar fi ultima.”
