Întrucât trăim sub sceptrul amenințărilor acestui virus, care se face tot mai mult resimțit în mediul școlar și nu numai, dar și sub imperiul normelor - regulilor cu caracter restrictiv și imperativ, în plan psihocomportamental, și a unor cerințe ce vizează diminuarea riscului îmbolnăvirilor populației școlare cu acesta, consider ca a fi necesar și oportun pentru cei din acest mediu, elevi, cadre didactice și părinți, cei care formează acea triadă educațională - cu implicarea autorităților locale, să prezint unele aspecte legate de acest subiect ce vizează cultura organizațională din sistemul de învățământ, grav afectat de această pandemie. Menționez, de la început, că prin acest articol nu am dorit să influențez negativ această categorie de indivizi, în a deveni noncomplianți față de aceste reguli și cerințe, ci doar să evidențiez modul cum este afectată sănătatea organizațională din mediul școlar și, implicit, cultura organizațională școlară, prin unele disfuncții de ordin didactic și organizațional. Fiind un concept mai puțin vehiculat în limbajul cotidian, voi face precizarea că prin cultură organizațională - cu aplicabilitate în mediul școlar -, se înțelege setul de valori care există în instituțiile școlare, normele care reglementează activitatea didactică și comportamentele școlare, în vederea respectării disciplinei școlare, corelate cu statusul și rolul fiecărui membru și, nu în ultimă instanță, dimensiunea sa subiectivă (cultura expresivă - subiectivă), exprimată prin credințe, prejudecăți, atitudini și motivații, expresia cea mai înaltă a acestor atribute funcționale, mai ales în acest context pandemic, fiind convingerea, mai corect spus, lipsa convingerilor în respectarea unor reguli impuse. Așa cum ne putem da seama, convingerile pozitive, de oricare ar fi natura acestora, sunt diminuate de modul cum este percepută criza din sănătate și societate, când se pare că totul este aservit unor interese oculte și nu celor care ar trebui să beneficieze de aportul educției și învățământului, într-un cuvânt, societatea. Ori se știe că o societate slab educată se află în cădere liberă, fiind sortită eșecului, pe termen mediu și lung, și că învățământul de azi se constituie într-o premisă a viitorului. Prin aceste reguli impuse, pe fondul pretinsei diminuări a riscului epidemiologic, se pare că școlile au devenit niște “cazărmi naționale”, în care totul se execută la comandă, afectând libertatea și inițiativa cadrelor didactice, și, nu în ultimă instanță, performanța educațională, astfel că ne aflăm în fața unui învățământ situat la cota de avarie, care este dependent de această pandemie. În asemenea condiții de criză, întregul comportament școlar a devenit normat și standardizat în raport cu voința celor care gestionează această criză epidemiologică, putând spune că în locul culturii democratice a fost introdusă o cultură a subordonării și a fricii.
Revenind la subiectul propriu-zis, voi menționa că această criză din sistemul școlar afectează toate structurile și substructurile sistemului, implicit cultura organizațională școlară, care, așa cum au stabilit specialiștii în domeniu, are o structură duală, putându-se delimita două modalități de manifestare ale acesteia: cultura expresivă și cultura normativă. Prima se bazează mai mult pe dimensiunea subiectiv - afectivă și informală, iar cea de-a doua este caracterizată de aspecte formalizate și reglementate normativ, fiind mai mult de natură obiectivă - rațională și formală, fiind dominantă în actuala stare de criză epidemiologică. Spre deosebire de cultura normativă, care promovează normativismul inflexibil și un stil de predare preponderent autoritar și coercitiv, celălalt model, mult mai agreat în învățământ, cultivă creativitatea, imaginarul și informalul, fiind axată pe individ și grup - clasă de elevi, conferindu-i identitate - sintalitate, pe când cultura normativă este mai puțin originală, promovând și structurând elemente de natură formală, ceea ce poate conduce la omogenizare și standardizare fără acordul explicit al agenților educaționali.
Desigur, într-o organizație școlară trebuie să existe ambele modalități ale culturii. Experiența didactică de care dispun, de la toate nivelele și formele de învățământ, în funcție de execuție și de conducere, îmi conferă autoritatea necesară și legitimitatea, în plan didactic și managerial, încât pot susține ideea că, în cadrul culturii organizaționale școlare trebuie să predomine cultura expresivă-informală, prin ea putându-se exprima dinamica și viața propriu-zisă a oricărei organizații. Din păcate, și mai ales acum, așa cum se poate observa, predomină cultura normativă, fundamentată pe structuri autoritar - birocratice, predominant formale, ceea ce conduce la o atmosferă mai rigidă și la un climat școlar și psihosocial disfuncțional.
Și, din acest punct de vedere, pot fi delimitate două modele ale culturii organizaționale (autorii lor fiind E. Schein și McGregor), care se exprimă prin culturi organizaționale antitetice: cultura de tip A (după cum este denumită în mod simbolic) și cultura de tip B. Primul model - A este puternic centrat pe respectul individului, iar cel de-al doilea - B, pe respectul organizației. În organizațiile școlare (și nu numai), mai recomandabil este modelul A, prin acesta realizându-se o motivare mai puternică și o responsabilizare a individului, evitându-se în acest mod tensiunile și conflictele intraorganizaționale, prin respectul reciproc promovat, situație neregăsită în modelul B, și cu atât mai puțin în actuala stare de criză organizațională, cauzată de aceste măsuri restrictive, când elevii/studenții și cadrele didactice contează mai mult prin numărul infectărilor cu acest virus, în funcție de care se iau deciziile ad-hoc, la nivelul instituțiilor și organizațiilor școlare, și mai puțin de alte criterii de ordin calitativ. Desigur, respectul autorității, al ierarhiei și competenței, promovat de acest model, trebuie asigurat, în sens invers se ajunge la dezordine și anarhie organizațională, cum se poate ajunge și prin această formă de ascultare și respectare “oarbă” (neîntemeiată și chiar ilegitimă uneori) a acestor norme impuse, afectând comunicarea și relațiile interumane și intraorganizaționale. Impactul acestui regim restrictiv-coercitiv conduce la consecințe negative în planul formării și a dezvoltării personalității viitorilor adulți, cărora le va lipsi independența și autonomia în luarea deciziilor, atâta timp cât acționează în virtutea unor asemenea norme restrictive, percepute ca o îngrădire a libertăților fundamentale.
(Va urma)
