ION HOREA (1929-2019) - UN MARE POET AL TRANSILVANIEI

Ion Horea s-a născut la 10 mai 1929, în satul Petea de Câmpie, copilărind în satul vecin, Vaidei - părinții săi fiind “hotăralnici”, având casa între hotarele celor două sate. A făcut studii primare la școlile sătești din cele două așezări, continuate apoi la liceele din Aiud, Turda și Târgu-Mureș, iar cele superioare la București - fiind înscris, mai întâi, la Facultatea de Belle-Arte și, ulterior, la Școala de literatură “Mihai Eminescu”. Ca strălucit absolvent al Școlii de literatură, Ion Horea este repartizat redactor la secția poezie a revistei Viața Românească, unde și-a desfășurat activitatea între 1952-1964, fiind numit apoi secretar al Uniunii Scriitorilor din România, între 1964-1968, avansat redactor șef adjunct la Gazeta literară (din 1968) iar, ulterior, în aceeași funcție, la revista România literară, unde a trudit din 1968 - până la pensionarea sa, în anul 1990.

A debutat în anul 1947, cu poemul în proză “Cosașul”, în ziarul Ardealul nou, din Târgu-Mureș, care își avea sediul redacțional în aceeași locație unde se află astăzi Editura Ardealul și revista de filosofie și literatură Târnava, în al cărui colegiu onorific poetul este încă din anul 1994.

Ion Horea a fost inclus de critica literară în “generația tradiționalistă”, alături de Ion Brad, Aurel Rău, Al. Andrițoiu, Tiberiu Utan, Radu Cârneci ș.a., cărțile lui purtând pecetea nostalgică a spațiului fără egal al obârșiilor, învăluite când într-o aură mitică, legendară și evocatoare, când în culorile sumbre ale amurgurilor, cu repetarea lor obsesivă, generată de angrenajele sociale necruțătoare ale acestui veac pe care îl traversăm. Pe parcursul a peste șase decenii de poezie, de la debutul, în volum, cu Poezii - 1956 (urmat de Coloană în amiază, Umbra plopilor, Calendar, Încă nu, selecția retrospectivă Versuri -1973, Măslinul lui Platon, Bătaia cu aur), până la Un cântec de dragoste pentru Transilvania (Editura “Dacia”, din 1983), poezia lui Ion Horea evoluează stilistic și expresiv, parcurgând etapele seninătăților și viziunilor bucolice (remarcate, la începuturi, de G. Călinescu), spre a ajunge la arpegiile triste și “elegiile precare”, cu intonații pline de sensibilitate și candoare.

Desigur, registrul liric al poeziei lui Ion Horea s-a îmbogățit mereu, tematic și metaforic, cu elemente noi, unitatea întregii sale opere fiind însă asigurată prin imagistica de o mare puritate, prin ritmurile disciplinate și grațioase, pe care poetul le trece din ochiul dilatat al amintirii în cărțile sale, făcându-l pe cititor martor al confesiunilor tulburătoare despre o vale unde mai plouă cu stele, despre un sat cu gardurile rupte, despre o țară a marilor pătimiri istorice - Transilvania, cu eroii ei eterni și legendari, care devine aproape un laitmotiv. Dar, dincolo de atingerea venelor istoriei, cu vibrații ancestrale, Ion Horea se situează într-un timp și spațiu invadat de trecere și melancolii - supreme semne ale magicelor metamorfoze, ale “migrării” sufletești: “Eu sunt al unui timp la care / o să ne-ntoarcem toți, cei duși, / la casele de îndurare, / pustii, cu lacăte la uși. (Hotar). {1983}

Am scris despre aproape toate cărțile de poezie ale maestrului Ion Horea, publicate în anii '80; am scris cu bucuria celui care descoperă un univers liric miraculos, limpede și bine pregătit să-i primenească sufletul; am scris cu entuziasm și cu sentimentul permanent că ceea ce-i valoros în lirica românească nu piere niciodată! De aceea am primit ca o confirmare a acestor convingeri (intime și publice ale mele) prezența lui Ion Horea în celebra, de-acum, Istorie critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu! Mi-am spus: iată, nici Manolescu, în ciuda exigențelor sale, nu a putut ignora poezia maestrului! Dar nu doar am scris: când Uniunea Scriitorilor a înființat Editura Ardealul, la Târgu-Mureș (la propunerea mea, în 1995), prima carte pe care am editat-o a fost Căderea pe gânduri (1996) de Ion Horea! Au urmat, apoi, în anii următori, altele: Cartea sonetelor (2001), Și va fi ziuă și va fi noapte (2001), Reversuri (2005) - toate semne ale unei constante prețuiri! În urmă cu un deceniu a ajuns la cititori masivul tom de poezii al maestrului Ion Horea, reprezentând o selecție din toate cărțile tipărite anterior, de la volumul de debut (Poezii, 1956) până la Reversuri (2005) - fiind vorba de volumul antologic de poezie Bătaia cu aur, din 2009; căci Bătaia cu aur (după titlul omonim al volumului din 1979) - cartea ieșită de sub teascurile Editurii Ardealul, cu un amplu și bine elaborat studiu al criticului Al. Cistelecan, era și tomul prin care am aniversat editorial cele opt decenii de viață ale Poetului și mai bine de o jumătate de veac de rodnică trudă în grădina literaturii, și care avea să fie încununat, ulterior, cu premiul Opera Omnia, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, în 2010, în cadrul Festivalului Național “Tudor Arghezi” de la Târgu-Jiu. Apoi am publicat volumele Calea târgului (2010), Scribul (2010), Rondeluri (2012), Gravuri (2013), Rătăciri (2014), Cât a trecut (2015), Vitraliu (2016), Până-ntr-o zi (2017) - toate tipărite la Editura Ardealul, în burgul de pe Mureș, care și-au împrăștiat, la vremea lor, cerneala proaspătă prin lume...

Maestrului Ion Horea i-au fost recunoscute meritele culturale și excelența literară, atât la nivel național, fiind premiat, în mai multe rânduri, de Uniunea Scriitorilor din România, pentru cărțile sale de poezie, iar pentru volumul de versuri Un cântec de dragoste pentru Transilvania i s-a decernat, în anul 1985, prestigiosul premiu “Mihai Eminescu” al Academiei Române, cât și în plan local: fiind declarat Cetățean de onoare al municipiului Târgu-Mureș iar, în anul 2009, decorat cu Fibula de la Suseni - cea mai înaltă distincție cultural-științifică a județului Mureș.

Ultimul său volum, Până-ntr-o zi (Târgu- Mureș, Editura Ardealul, 2017), din care reproducem acest sonet, a fost aproape ca o premoniție a bolii necruțătoare ce-i va limita existența terestră, la 5 aprilie 2019, cu doar o lună înainte de a împlini vârsta de 90 de ani.

Foto: Hotarele Vaideiului - pictură de Mihai Horea

 

SONET

Cu mine-ncepe totul și se gată

Atâta-mi este drumul hotărât

Pe care-am tot suit și-am coborât

Din totdeauna către niciodată.

 

Nici lăudat, nici foarte ocărât,

Din lumea mai de rând ori mai ciudată

Adeseori mă-ntorc așa deodată

Ca un lunatic, pe la noi, pe rât

 

Și parcă mai grăbit și mai aproape

De timpul care stă să mă îngroape

Îl însoțesc pe cel ce nu mai sânt

 

Și-aud cum vin pe alte drumuri alții

Și-i văd în tremur, plopii mei, înalții,

Ci eu rămân să fiu pământ, pământ...

Lasă un comentariu