“Școala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecții oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii pedagogi, pe când, adică, va fi școala școală, statul stat și omul om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi - ca la nimeni, unde găsești în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică dușmănie cu gramatica, necum cu alte cunoștințe sau cu dreapta judecată”. (Mihai Eminescu)
În aceste vremuri, părerile oamenilor despre educație sunt împărțite. Nu există o părere general împărtășită despre ceea ce tinerii ar trebui să învețe, atât în relație cu virtuțile morale dar și cu succesul în viață.
Câteva milioane de elevi, alături de părinții lor, sunt dezorientați de scepticism, neîncredere și absența soluțiilor concrete. Apar tot felul de informații ce se bat cap în cap, recomandări și posibile soluții, însă nimic perceptibil, real, metodic, sistematic. Și poate că este normal să fie așa, totul s-a întâmplat cu o viteză neînchipuită, mai ales pentru structurile guvernamentale, temeinic birocratice, care sunt, prin însuși nucleul lor, incapabile de a acționa la o astfel de dinamică.
Să fii părinte în această perioadă înseamnă să faci față nu numai unor schimbări fără precedent - noi toți suntem mai conștienți de nevoia noastră de a fi în siguranță, de a ne proteja familiile și prietenii - dar și să gestionezi altfel activitățile de zi cu zi, atât pentru noi, cât și pentru copiii noștri. Toate, în același timp. În realitatea distanțării sociale, școala s-a mutat, pentru mulți, online.
Zilele acestea, în timp ce în spitale, doctorii și asistentele medicale luptă în prima linie împotriva pandemiei de COVID-19, trăim o altă urgență importantă, cu consecințe, probabil, mai puțin vizibile imediat: cum să asigurăm continuarea accesului la educație pentru toți copiii.
Am observat toți cum inițiativa Ministerului Educației, Lecții Online, a declanșat un proces inerent de încercări și tatonări. Comutarea pe modul educație de acasă a testat răbdarea, creativitatea și inventivitatea noastră, a tuturor. Nu putem să nu ne întrebăm ce a însemnat acest lucru pentru cei mai vulnerabili dintre părinți.
Dacă ne gândim la legătura strânsă dintre lipsa educației și lipsa de oportunități, scopul nostru devine acela de a ne asigura că toți copiii merg la școală, cât mai mult, învață cât de bine pot și au așa o șansă mai bună să reușească în viață.
O mare parte din soluție constă în a acorda acces, celor vulnerabili, la educație incluzivă de calitate, acces aflat, până de curând, pe un trend descrescător.
În mediul rural, copiii trăiesc în condiții foarte diferite, de la distanțare naturală, deci lipsă de conexiune în absența rutinelor de tipul mersului la școală, până la locuințe supraaglomerate, unde devine dificil să se concentreze la lecții.
Sunt posibile și trebuie luate în calcul și alte soluții pe lângă creșterea capacității pentru învățare online și sprijinirea digitalizării sistemului de educație. Acolo unde tabletele și internetul nu sunt disponibile, tipărirea și distribuirea de materiale în fiecare gospodărie, cu ajutorul serviciilor comunitare sau de curierat, poate fi o opțiune, așa cum se întâmplă deja în multe țări.
Copiii care trăiesc în sărăcie, copiii din grupurile minoritare sau cei cu dizabilități au cel mai mult de pierdut, mai ales dacă locuiesc în mediul rural. În contextul acestei pandemii, copiii vulnerabili sunt expuși la riscuri și mai mari, cum ar fi separarea de familie, lipsa accesului la servicii medicale, violență și neglijare. Toate acestea fac continuarea educației lor cu atât mai grea. Tocmai de aceea trebuie să fie și mai prezenți în planurile de rezolvare a crizei.
COVID19 a digitalizat brusc și forțat învățământul din România: profesorii s-au trezit peste noapte “youtuberi” educaționali, iar părinții s-au transformat în mici suplinitori, asistenți și directori IT “sechestrați” la domiciliu.
După 30 de ani de experimente cu mize diverse, făcute pe învățământul din România, multe dintre ideile reformatoare bune, din trecut, au murit la nivel de proiect, sufocate de corupție, de incompetență ori de ambele.
Alte inițiative menite să modernizeze educația se izbesc, des, de conservatorismul specific oricărei instituții cu obiceiuri vechi, nu întotdeauna bune.
Pandemia de COVID-19 a schimbat în mod semnificativ societatea umană, fie și doar temporar, reducând interacțiunile la un nivel strict necesar, lucru de neimaginat la începutul anului, de pildă.
Sunt foarte puține studii științifice serioase care pun umăr la umăr predarea aceluiași conținut în offline și predarea aceluiași conținut în online, dar ce arată aceste puține studii este că educația digitală este de obicei mai slabă în efecte decât educația față în față.
O lume nouă se întrezărește la orizont, iar în ce măsură se va și instaura rămâne să descoperim. O latură a acestei lumi posibile este și educația, transferată în zilele pandemiei pe platformele online. Profesori și elevi, de toate vârstele, dar și părinți, fiecare din casele lor, încearcă un nou tip de socializare și de interacțiune, pentru a duce școala mai departe. Pentru unii mai greu, pentru alții “floare la ureche”, pentru unii aproape imposibil financiar sau tehnic, pentru alții o nimica toată, lucrurile merg înainte într-un deja devenit noul firesc, chiar dacă la viteze diferite. Educația online este o soluție de avarie necesară în aceste momente, dar nu este o soluție pe termen lung. După mine, învățarea este un proces social, este descoperirea, împreună cu o călăuză care este învățătorul, profesorul, a multor lucruri pe care și le dorește societatea, să le descopere copiii. Mesajul uman se face de la om la om, față în față, cu cercetarea elevului, cu privirea în ochii profesorului, cu emoția pe care o transmite profesorul, ce nu poate fi înlocuită cu nimic.
Iată ce spunea Mihai Eminescu despre școală și educație:
“Caracterul însă al unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul.”
“Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.”
“Prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate.”
