ASCENSIUNE PE MUNTELE ARARAT, ÎN CĂUTAREA ARCEI LUI NOE

Distribuie pe:

Mărturisesc că dintotdeauna am fost impresionat de măreția muntelui Ararat, locul în care, în urmă cu mii de ani, s-a oprit Arca lui Noe, după potopul care a mistuit lumea timp de un an. Ascensiunea pe acest vârf, cu înălțimea de 5.137 m, mai înalt decât orice alt vârf din Turcia, chiar și din Europa, nu a survenit întâmplător, ci după jumătate de an de planuri și vise, după 10 ani de renunțat la fumat și după cinci ani de antrenamente zilnice de pregătire fizică. Perioada optimă pentru escaladarea vârfului Ararat este iulie-august, când ziua este mai lungă, vremea este mai caldă și mai puține pre-cipitații. Datorită incertitudinii cauzate de restricțiile care apăreau zilnic din cauza pandemiei, dar și a alegerilor locale în care eram implicat, am fost nevoit să amân plecarea spre Turcia până după data de 27 septembrie.

Citind versetul din Biblie referitor la Muntele Ararat, am găsit un motiv în plus să urc pe acel munte la începutul lunii octombrie, deoarece în Sfânta Scriptură stă scris că Noe a văzut vârfurile munților Ararat la începutul lunii a zecea. Geneza 8:4 - “În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munții Ararat. Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munților.” De la idee la faptă, calea a fost scurtă. Am avut noroc să găsesc doi parteneri de drum, astfel încât, în 5 octombrie, eram cu rucsacul în spate, în drum spre îndeplinirea unei mari provocări. Până la București m-am deplasat cu autobuzul, iar de acolo, până în orașul Van, situat în extremul orient al Turciei, am zburat cu două avioane ale companiei Turkish Airlines, făcând escală în Istanbul. Diferența de clasă între această companie și cele low cost este evidentă. Ca de la cer la pământ. De asemenea, noul aeroport din Istanbul, cel mai mare din lume la ora actuală, îți ia ochii.

În Van am fost așteptați de ghidul montan local, dl Mustafa Arsin, un kurd foarte de treabă, care ne-a dus cu un microbuz la 130 de km distanță, până în Dogubeyazit, un oraș aflat la poalele muntelui Ararat, în apropierea graniței cu Iranul, Azerbaidjan și Armenia. Granița dintre Turcia și Iran se găsește la doar câteva sute de metri de șoseaua Van - Dogubeyazit și constă dintr-un zid de beton, înalt de circa 8 m, prevăzut cu puncte de observație la distanțe egale și cu turnuri plasate pe culmile munților. Întreaga graniță dintre cele două țări este securizată la maxim. Pe drum am fost opriți în două puncte de control de către soldați înarmați până în dinți, flancați de transportoare blindate. Am fost cu toții luați la puricat. Ni s-au cerut pașapoartele și detalii despre scopul călătoriei în zonă. Cu toate că am avut ceva emoții, nu am întâmpinat probleme deoarece noi obținusem permisele de escaladare cu câteva zile mai devreme. După o zi istovitoare, cu două zboruri și un drum stresant printr-o zonă de conflict, am ajuns seara târziu în Dogubeyazit, un oraș kurd situat la poalele muntelui Ararat, unde ne-am cazat la un hotel. În 7 octombrie, la ora 8, am pornit entuziaști spre muntele Ararat, situat la circa 10 km de hotelul în care ne-am cazat. La poalele muntelui am fost preluați de un grup de kurzi, care ne-au cărat bagajele și echipamentul, cu ajutorul unor catâri, până la tabăra de bază, situată la 3.200 m altitudine. Noi am parcurs traseul pe jos, prin ceață și un frig crunt, ce s-a abătut asupra noastră începând cu altitudinea de 2.500 m. Având încă forțele proaspete, în 4 ore am ajuns la Camp 1, tabăra de bază, astfel încât în jurul orei 14 eram pregătiți să ne montăm corturile. La tabăra de bază era amplasat un cort mare, în care se servea masa, asigurată de organizatorii expediției. După ce am mâncat, am pornit într-o ascensiune de aclimatizare până la înălțimea de 3.500 m, de unde am revenit în tabără, înainte de apus. Abia coborâsem când am auzit un vuiet de avion cu reacție, ce a trecut razant pe lângă munte, aproape de noi, apoi un tunet de prag sonic și, la câteva secunde, o bubuitură de explozie. Până am ieșit cu toții din cort am reușit să filmăm doar ciuperca lăsată de explozia ce fumega, la doar câțiva kilometri de noi, în direcția graniței cu Iranul. După aceea, în următoarele ore, alte 20 de explozii s-au mai auzit de după coama muntelui, din aceeași direcție. Toată noaptea s-a auzit zumzetul dronelor militare turcești, a căror prezență am simțit-o, de altfel, pe toată perioada șederii noastre pe munte. E bine de știut că nu departe de Camp 1, pe versantul opus, cel nordic, în direcția frontierei armene, se afla o bază militară turcă, folosită ca punct de observație. Zona este deosebit de agitată deoarece Azerbadjan și Armenia se află în război. Turcia, care nu are relații diplomatice cu Armenia de foarte mulți ani și nici puncte de trecere a frontierei între cele două țări, sprijină Azerbaidjanul. Iranul este dușmanul de serviciu al planetei și al NATO, deci se poate înțelege situația în care ne aflam. În orice moment puteam să ne trezim cu câteva bombe în cap.

Soarele apune în zonă cu 1,5 ore mai devreme decât în Târgu-Mureș deoarece este pe același fus orar ca și România, dar situată cu 2.000 de km mai la răsărit. La ora 17 se întuneca, iar la ora 5.30 răsărea soarele. Prima noapte petrecută în cort ne-a trezit la realitate. Temperatura a scăzut spre dimineață până la -15 grade. A înghețat apa în flaconul plasat în cort, lângă pernă. Noaptea a doua a fost mai bine pentru că nu a suflat vântul, astfel că temperatura în cort a fost de peste 5 grade. Norocul nostru a fost sacul de dormit profesionist, cu puf de pinguin, care rezista la tempe-raturi extreme, de -37 grade Celsius.

A doua zi am urcat la Camp 2 (Tabara 2), situată la 4.200 m, pentru aclimatizare, de unde am coborât, spre seară, înapoi la 3.200 m, unde am și dormit. În 9 octombrie am împachetat lucrurile și am urcat la Tabara 2, amplasată la 4.200 m, unde am campat în vederea atacării vârfului, în noaptea ce urma. Către după-masă am urcat până la 4.500 m, pentru aclimatizare, revenind la 4.200 către seară. În dimineața zilei de 10 din luna a zecea, am pornit, cu puțin după ora trei din noapte, sub lumina lanternelor frontale, către vârful Ararat, cel veșnic acoperit de gheață. Urcușul a fost anevoios, de la 4.600 m nu am mai putut urca decât cu ajutorul colțarilor. De la aceeași înălțime am început să resimțim lipsa oxigenului, care ne făcea orice mișcare a corpului anevoioasă. La 4.200 m, cantitatea de oxigen din aer este de 15%, iar la peste 5.000 m de doar 10%. Eram ca niște umbre care se mișcau cu încetinitorul deasupra unei mări de zăpadă și gheață. Respiram de trei până la cinci ori mai des decât în mod obișnuit. Ultimii 150 de metri au fost cei mai dificili. Era un perete înclinat, acoperit cu gheață, orice greșeală putând fi fatală. Am ratat la mustață ținta noastră de a ajunge pe vârf în 10.10. 2020, ora 10 și 10 minute. Ar fi fost o simetrie unică într-o viață de om, în acest secol... Am ajuns, din păcate, doar la ora 12.30. Muntele a fost mai puternic decât noi. Am petrecut în vârf - un petec de gheață lat de 1 metru și lung de circa 6 metri - aproximativ 20 de minute. Era senin, dar groaznic de frig. Începuse să adie vântul. Acolo vremea se schimbă de la un minut la altul, rafalele de vânt de până la 140 km/h nu sunt o raritate. Temperatura aerului pe vârf a coborât în această perioadă până la -20 grade Celsius. Era greu de respirat nu doar din cauza lipsei de oxigen, ci și din cauza temperaturii scăzute pe care trebuia să o inspiri de 40 de ori pe minut. Am făcut câteva poze și am arborat steagul României, iar în vârful de lance am așezat o bărcuță din hârtie, simbol al descoperirii Arcei lui Noe. Amplasarea drapelului românesc pe catargul gol situat pe cel mai înalt punct al Turciei n-a reprezentat ceva tocmai legal pentru regimul aflat la putere în țara semilunei. Am aflat de la ghidul local că m-ar fi putut costa libertatea acest gest în țara ce este condusă atât de autoritar în ultimii ani, cu încălcarea drepturilor elementare ale omului. Prin faptul că drapelul românesc a fluturat liber pe vârful Ararat, am reparat puțin din umilința la care a fost supus poporul român, secole la rând, de către otomani. Mi-am asumat riscul, prin publicarea fotografiei, încă de când eram pe munte. Am coborât cu grijă de pe pisc, dar, când credeam că sunt în afara oricărui pericol, am simțit că mă lasă toate puterile și că îmi pierd echilibrul. Lipsa de oxigen și efortul începeau să-și facă simțite efectele. Am ajuns în tabăra de la 4.200 m cu întârziere, pe întuneric, la lumina lanternelor, pe un ger cumplit. Din cauza oboselii nu am avut putere nici să mănânc. Am sorbit un litru de apă ale cărui efecte s-au văzut în scurt timp prin faptul că mi s-au umflat cearcănele și întreaga față. Am asimilat prea multă apă în corp. Ochii mi-au devenit roșii și lăcrimoși. Mă transformam încet într-un zombie. Colegii mei au suportat ascensiunea mai bine decât mine. Era de așteptat. Unul din ei, Octavian Marin, pompier de meserie, e cu douăzeci de ani mai tânăr, iar dl Ovidiu Popescu este unul din cei mai experimentați alpiniști români. Ambii erau obișnuiți cu vârfuri de 6.000-7.000 m. Eu eram bibanul echipei. A doua zi am împachetat, am părăsit Camp 2, coborând într-un marș forțat până la poalele muntelui, unde am fost preluați de un microbuz. După cei peste 2.000 de metri diferență de nivel, coborâți într-o singură zi, ne-am simțit din nou sleiți de puteri. Cei doi kurzi cu alură de talibani care ne-au preluat de la baza muntelui nu înțelegeau niciun cuvânt în engleză, darmite în română. Chiar mi-am permis să glumesc cu ei în română, întrebându-l pe unul din ei: “Mă, tu ești turc, nu pricepi ce-ți spun?”. Evident că nu au priceput nimic din ce le-am spus. După câțiva km am observat că nu urmează clasicul drum spre oraș. Au luat-o pe câmp, peste lanurile de grâu secerat. Trebuie să recunosc că am avut ceva emoții. Le-am spus colegilor că ăștia vor opri undeva, în câmp, ne vor îmbrăca în salopete portocalii... și restul se cunoaște. Nu a fost așa. În drumul lor spre oraș au vrut să-și viziteze vacile aflate la ciurdă. Seara ne-am petrecut-o vizitând orașul ultrareligios Dogubeyazit. Aici nu ai nevoie de ceas deșteptător. La răsăritul soarelui ești trezit de rugăciunea ce se aude în difuzoarele zecilor de minarete din oraș. Pentru că ne aflam într-o lume musulmană, consumul de alcool era oarecum limitat. La niciun restaurant ori magazin alimentar nu se vinde alcool. Doar în 2-3 puncte autorizate pentru comercializarea produselor de alcool. De altfel, în ultimii ani, alcoolul a fost supraaccizat, astfel încât e destul de piperat la preț. Întreaga zonă cuprinsă între Van si Dogubeyazit e populată de minoritatea kurdă,un grup etnic cu identitate și limbă diferită de cea turcă, ce militează de decenii pentru o țară proprie - Kurdistan. Prinzând gustul aventurii, l-am rugat pe ghidul nostru, un bun cunoscător al frontierei iraniene, să ne ajute să facem o vizită de câteva ore în Iran. Granița era la circa 12 km de hotel, în drumul nostru spre locul în care se găseau rămășițele Arcei lui Noe. Coloana de tiruri de circa 10 km și lipsa totală a traficului autoturismelor pe șoseaua cu patru benzi înspre Iran prevesteau ceva rău. Într-adevăr, așa a fost. Traficul de persoane între Turcia și Iran fusese suspendat în urmă cu câteva zile. Doar traficul de mărfuri alimentare era permis, dar și acela anevoios, cu mari verificări. Am economisit astfel 70 de dolari, contravaloarea vizei pentru Iran, care, de altfel, nu se acordă turiștilor UE decât la aeroport, dacă nu ai pile de nivelul lui Mustafa. Teoretic, în Iran totul e posibil, chiar și imposibilul, mai ales dacă ești cetățean al UE și vorbești la modul laudativ despre țara lor. Ultimele două zile ale sejurului din Turcia le-am petrecut vizitând mai multe monumente istorice aparținând mărețului Imperiu Otoman, dar și vechii civilizații armene. Ne-a impresionat palatul Ishak Pasha, construit în anul 1685, înconjurat de o cetate zidită pe piscurile munților, în care s-au săpat kilometri de tuneluri. Un obiectiv care m-a impresionat în mod deosebit a fost Mănăstirea Armeană Surp Haç (Sfânta Cruce) de pe insula Akdamar, situată pe lacul Van.

La fel de măreață mi s-a părut și cetatea Van, amplasată în zona centrală a orașului, o fortăreață construită pe stâncă, în secolul al IX-lea. Acest sejur de 10 zile în extremul orient al Turciei a reprezentat pentru mine o lecție de viață, o evaluare a potențialului fizic al propriului organism, dar și o posibilitate unică de a cunoaște trecutul biblic și prezentul cu care se confruntă alte civilizații, străine nouă.

Următoarea destinație: Vârful Damavand (5.671 m) din IRAN.

 

Lasă un comentariu