Adevărata toamnă adevărată...
O regăsim și o iubim (dacă vom ști s-o căutăm și să o admirăm), doar în acel anotimp al anului calendaristic care, de o bună bucată de vreme, năvălește peste noi și peste toate mult mai devreme decât atunci când luminozitatea zilei este egală (ca durată în timp) cu întunecimea nopții sale. Pentru că doar marți, 22 septembrie 2020, ora 16,31 (și nicidecum mai devreme sau mai târziu), s-a petrecut ceea ce astronomii numesc ECHINOCȚIUL DE TOAMNĂ.
Și cum a mea casă părintească e la țară, într-o astfel de dimineață nefiresc de răcoroasă, am prins a urca la pas pe drumul lung și prăfuit al dealului de deasupra bisericii și cimitirului, ajungând, într-un târziu, în grădina copilăriei mele, plină cu meri, peri, pruni și gutui încărcați de roade. Iar în loc să-mi văd de treaba-trebuitoare a cositului otavei și a ascuțitului tăișului-tăietor al coasei, am privit mirat și încântat la spectacolul sclipitor și ireal de liniștitor al “lacrimilor de rouă ale ierburilor înflorate”. Cele care parcă îmi cerșeau mila mâinilor și bunătatea inimii de a nu le tăia cu tăișul ascuțit al coasei. Așa se face că avea să fie întâia oară, în îndelungata-mi viață de “domn-gazetar și țăran-plugar”, când sincer și creștinește mă bucuram că eram nevoit să amân cositul ierburilor și florilor otavei pentru o viitoare și îndepărtată dimineață brumărie. Atunci când roua dimineților se va fi transformat nu în limpezi lacrimi de ochi plângători, ci în stropi de gheață nepăsători. Iar ierburile și florile din ele să fi uitat a mai plânge, nemaisimțind durerea-dureroasă a tăișului coasei mele.
Așadar, atunci când vara prinde a se porni pe drumul îndepărtat al altor tărâmuri din această lume, dintr-odată vedem cum se trezește din somn ruginia toamnă românească. Vestindu-i pe gospodarii satelor că a sosit vremea culesului din grădini, vii și livezi, iar pe ultimele “păsări călătoare ale Cerului” să se prindă a zbura degrabă și cât mai sus cu putință spre țările calde și îndepărtate ale Asiei și Africii.
Și încă o imagine desprinsă din peisajul autumnal. Curând după coborârea din pășuni și fânațe a cirezilor de vite și a turmelor de oi, peste ulițele satului meu natal mereu se așternuse liniștita și dumnezeiasca liniște a înserărilor timpurii. Prefațate de dangătele clopotelor de aramă, pornite din turla înaltă a multisecularei biserici. Sunetele și ecourile lor tremurătoare dând de veste bătrânilor înălbiți de gânduri-gânditoare că, în curând va începe sfânta și dumnezeiasca slujbă religioasă a vecerniilor. Nimerite prilejuri de a-mi readuce aminte următoarele vorbe înțelepte ale dăscăliței-pensionare din mult prea părăsitul și uitatul meu sat: “Ar trebui să nu ostenim în a căuta și a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: CINSTEA, OMENIA, HĂRNICIA, BUNĂTATEA, PRIETENIA, ȘCOALA ȘI BISERICA, rostirile poeziilor, rugăciunilor și pricesnele, cu versurile lor mutate în acordurile doinelor, cântări ale credinței străbune. Și nu în ultimul rând: DRAGOSTEA DE ȚARĂ, DE LIMBA și NEAMUL MEU CEL ROMÂNESC. MAI ALES ACUM, CÂND, ÎN CURÂND, VOM ÎNCHEIA CEL DE-AL 2-lea AN DIN CEL DE-AL 2-lea CENTENAR AL ROMÂNIEI MARI”.
Și, totuși, n-am cum să uit a vă povesti și ceea ce mi s-a dat să trăiesc mai deunăzi! Era pe când, pe terasele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, țărăncile Căpâlnei de Jos începuseră să strângă în coșurile de răchită împletită și în ciuberele din doage, cu miros tămâios de rășină, ciorchinii strugurilor copți ai întinselor podgorii ale Jidveiului. În vreme ce jos, în șesurile otăvurilor și cucuruzelor coapte, era numai și numai Cer și Cer. Albastru Cer. Și făr-de-pic-de-nor! Pentru ca doar într-o singură clipită să răzbată, până la auzul meu, țipetele cocorilor înșirați în formă de V în lungi stoluri. Mi se păreau că acele păsări realmente plâng de atât de multă tristețe a plecării. Dar și de atât de mult dor după ale lor și ale mele meleaguri românești! Se duceau, bătând din obositele lor aripi, spre îndepărtate țări calde. Nu, însă, într-atât de frumoase și de pașnice precum ale României mele și a lor. Parcă ar fi știut că de acolo, de sus de tot, din înaltul cerului albastru sau înnourat și vânturat, vor fi nevoite să privească, în josul Rotundului Pământ, flăcările războaielor dintre oameni și cele ale incendiilor pustiitoare ale pădurilor. Iar ca să le privească mai pe îndelete zborul avântat, dar și să le asculte înțelesul de neînțeles al glasurilor lor subțiri, culegătoarele greilor ciorchini de struguri, jucăușele dansatoare ale “Purtatei fetelor de la Căpâlna”, se opriră și ele din cântatul lor doinit și melodios. Frumoasele fete ale Târnavelor își coborâră spre streașina ochilor pălăriile lor din fire de paie și din betele colorate împletite, urmărind, cu privirea lor mijită, măestrul și ordonatul zbor al cocorilor. Și, probabil, gândind că în primăvara anului viitor, la lucrul dezgropării lăstarilor viilor din pământul mustit al zăpezilor, le vor vedea reîntorcându-se bucuroase și în pace, pe la cuiburile lor. FI-VOR ATUNCI FLORIILE RAMURILOR SĂLCILOR ÎNVERZITE, PREFAȚÂND SFINTELE SĂRBĂTORI ALE PAȘTILOR PRIMĂVERII ANULUI 2021.
