În secolul al XV-lea , într-un oraș micuț locuia o familie care avea 18 copii. 18!
Pentru a-și întreține familia, tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar și 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa și cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiției lor nevoiașe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-și urmeze visul lor, acela de a-și valorifica talentul pentru desen. Ei erau conștienți de faptul că tatăl lor nu-și permitea
să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuții noaptea în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact.
Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină și va câștiga bani pentru a-l susține pe celălalt să studieze la Academie.
Apoi, după ce fratele care va câștiga va termina Academia, după 4 ani îl va susține pe celălalt să-și completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Apoi, într-o duminică, după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câștigat și a plecat la Nürenberg.
Albert a plecat în minele periculoase și timp de patru ani și-a susținut fratele cu bani.
Lucrările fratelui său au făcut imediat senzație.
Gravurile lui, sculpturile și pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câștige sume importante.
Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă și memorabilă din care n-au lipsit muzica și râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ține un toast pentru cel mai iubit dintre frații săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-si îndeplinească visul.
Și cuvintele de încheiere au fost: „Și acum, Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce la Nürenberg, să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine."
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.
Lacrimile îi curgeau pe fața palidă, iar capul plecat și-l mișcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.
În final, Albert s-a ridicat și și-a șters lacrimile de pe obraji și a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând:
Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine.
Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele.
Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu, frate, pentru mine e prea târziu.
Au trecut mai mult de 450 de ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schițe, desene în cărbune, gravuri etc.) sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer.
Și-a denumit opera, simplu, mâini, dar lumea întreagă și-a deschis imediat inimile spre capodopera sa și a redenumit tributul iubirii mâinii în rugăciune.
Data viitoare când veți vedea o copie a acestei creații emoționante, mai priviți-o o dată.
Dați-i voie să vă amintească, dacă mai era nevoie, că nimeni, nimeni nu reușește singur.
