Ne aducem aminte cu mare admirație de marele istoric, profesor, om politic, preot, academician, IOAN LUPAȘ, personalitate emblematică a neamului românesc. Născut la 9 august 1880 în Săliște (jud. Sibiu), ca vlăstar al unei familii de țărani, și-a făcut studiile primare în comuna natală, iar Liceul la Sibiu și apoi studiază la Liceul ortodox “Andrei Șaguna” din Brașov. Trecerea sa la Brașov, unde a avut ca profesori, între alții, pe Virgil Onițiu, pe Vasile Goldiș și pe Iosif Blaga, figuri strălucite de educatori transilvani, a fost un moment de importanță decisivă pentru ulterioara dezvoltare a sa. Examenul de maturitate l-a trecut aici, în iunie 1900, I. Lupaș reușind ca cel dintâi eminent din seria acelui an. Studiile universitare, începute în pragul unui veac nou, le-a urmat la Universitatea din Budapesta, având ca specialitate: istoria și limba latină, iar după obținerea diplomei de doctor cu o teză despre Biserica Ortodoxă Română din Transilvania și unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea, a plecat cu Goga la Universitatea din Berlin și de aici tot împreună într-o călătorie de studii în Italia de Nord.
A fost apoi profesor de Istorie bisericească și Istoria românilor la Institutul teologic-pedagogic “Andreian” din Sibiu (1905-1909). Catedra ce i s-a oferit la Institutul “Andreian” din Sibiu în 1905 a fost deci o consecință firească a activității de până atunci. A fost primul caz de abatere de la tradiția seculară a acestei școli, ai cărei profesori trebuiau să fie totdeauna și absolvenți de teologie. Cu Ioan Lupaș s-a făcut excepție, el fiind numai “doctor în filozofie”, la numire i s-a pus însă condiția să urmeze cursurile de teologie și să dea toate examenele. Astfel ajunse Ioan Lupaș la începutul carierei sale didactice să fie propriul său elev. Cu prilejul examenelor de sfârșit de an din materia predată de dânsul era chestionat de către asesorul consistorial Matei Voileanu, un cunoscut cercetător în domeniul trecutului transilvan. Lupaș a fost închis la Seghedin timp de trei luni, în 1907, iar în anul următor a fost silit să se retragă din învățământ, fiind numit preot paroh și “administrator protopopesc” în Săliște, iar în 1910 ales protopop, concomitent a funcționat și ca “inspector” al școlilor primare ortodoxe din protopopiatul Săliște. În 1916/1917 a avut domiciliu forțat în județul Șopron, în Ungaria și în Budapesta. A militat pentru unirea Transilvaniei cu vechea Românie, fiind delegat la Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, membru în “Marele Sfat al națiunii române” și secretar general al “Resortului Culte și Instrucțiune Publică” din Consiliul Dirigent; deputat al Săliștei în primul parlament al României întregite. Din toamna anului 1919 este profesor titular la catedra de Istorie modernă a românilor și Istoria Transilvaniei la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, la care a funcționat până la pensionare, în 1946, formând numeroși profesori și cercetători; în mai mulți ani școlari a predat Istoria Bisericii Române la Academia teologică din Cluj. Din 1914 a fost membru corespondent, iar din 1916 membru activ al Academiei Române, mai târziu este președinte al secției istorice a Academiei (1932-1935); membru în comitetul central și președinte al secției istorice a Astrei; fondator și codirector al “Institutului de Istorie Națională” din Cluj, publicând cele zece “Anuare” ale acestuia.
A fost deputat în mai multe legislaturi, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, apoi al Cultelor și Artelor; din cauza activității sale politice, a fost închis mai mulți ani la Sighet din dispoziția autorităților comuniste. De asemenea a fost membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și în Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, iar după 1921, membru în Adunarea eparhială a Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului și în Congresul Național Bisericesc din București; delegat la Congresul ecumenic de la Stockholm din 1925.
A publicat lucrări, manuale didactice, articole, note, recenzii, majoritatea tratând teme de istoria românilor transilvăneni, istoria Bisericii și a culturii românești. A scris aproape o mie de studii și articole cu caracter istoric în “Revista Teologică”, “Telegraful Român”, “Biserica Ortodoxă Română”, “Tribuna”, “Românul” și în multe alte periodice. S-a stins din viață acest mare cărturar la 3 iulie 1967, în București, fiind înmormântat la Cernica, lăsând în urma sa o operă impresionantă și o activitate diversă în diferite domenii.
