SĂ MORI CU DEMNITATE...

Primirea unui diagnostic terminal nu este niciodată ușoară, nici pentru pacient, nici pentru cei care îl iubesc, mai ales dacă bolnavul se crede încă în putere și relativ tânăr. Vestea că boala nu mai poate fi ținută sub control este devastatoare pentru toți, deși cu toții știm că sfârșitul vieții (sau trecerea în altă dimensiune) este inevitabilă. Cu toate acestea, este absolut firesc să te revolți, să negi realitatea, să te gândești că mai ai multe de făcut, că nu ești pregătit să pleci din această lume, pentru totdeauna...

Apoi, îți revii, devii conștient că, de exemplu, niciun om care s-a născut în urmă cu 200 de ani nu mai trăiește pe Pământ, că “plecarea” nu poate fi nicidecum evitată și... te resemnezi. Dacă mai și crezi în Dumnezeu și în viața veșnică a sufletului, ești salvat din ghearele disperării, ale fricii și ale furiei.

Mai apoi, ai puterea să te uiți în jur și să vezi că, în această ultimă încercare, nu ești singur, că există oameni care te iubesc în orice situație, că există tratamente care să îți ușureze suferința fizică și spirituală, că există specialiști în medicină, care înțeleg cu precizie cum te simți și te ajută cu știința lor. Gata, nu mai ești singur și speriat!

Pe mine, m-au încurajat și mi-au diminuat, până aproape la dispariție, suferința fizică, dr. Adriana Gomotârceanu și dr. Szekeres Norbert, de la Clinica Topmed, Târgu-Mureș, dr. Ovidiu Felix Mălău (un specialist cu totală dăruire actului medical și pacientului aflat în suferință) și dr. Sorin Sorlea (înțelegător și față de bolnavii “căpoși”), de la Spitalul Clinic Județean Mureș, dr. Cornelia Togănel, de la Clinica de Oncologie Târgu-Mureș, dr. Simona Elena Crișan, de la Secția de îngrijiri paliative a Spitalului orășenesc Luduș, și dr. de familie Ioan Micu. Le sunt recunoscător și le mulțumesc tuturor acestora, mai ales că, deseori, am fost un pacient dificil, revoltat și irascibil...

Chiar dacă, din cauza pandemiei de coronavirus, pe unii dintre “îngerii” amintiți mai sus nu i-am întâlnit fizic (pe dr. Cornelia Togănel și pe dr. Simona Elena Crișan), aceștia m-au susținut și m-au încurajat de la distanță, cu medicația adecvată și cu sfaturi utile și empatice.

De un real sprijin mi-a fost preotul și duhovnicul meu Ioan Fărcaș, de la Biserica Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului”, din cartierul Tudor, care m-a ajutat să mă eliberez de vini închipuite, ușurându-mi sufletul.

Mai cu internări în spital, mai cu operații inevitabile (dar și cu refuzul meu de a fi operat), am ajuns la final, cu demnitate, în patul meu confortabil, ținut de mână de femeia care m-a iubit, m-a răsfățat și m-a îngrijit de când ne-am cunoscut și până în ultimul moment.

Dumnezeu ne iubește pe toți, nu vă fie frică!

(pentru conformitate, L.P.)

Lasă un comentariu