INVITAȚIE LA COPILĂRIE

A fost odată ca niciodată...

Așa am putea începe fiecare dintre noi, la un moment dat, gândul care se întoarce nostalgic spre anii copilăriei. Eu, cel puțin, așa încep mereu când pornesc timid pe aleea aceasta a trecutului. Și, fără să vreau, mereu am lacrimi în ochi, fiindcă, oricât aș încerca, nu reușesc nicicum să-mi stăpânesc emoțiile, ori să-mi pun ordine în amintiri... vin toate de-a valma, încă din primii ani de viață, când mă ridicam copăcel la casa părinților mei din localitatea BILBOR- județul HARGHITA, în prima zi de grădiniță, când m-am simțit atât de singură în mulțimea aceea de prichindei și speriată că părinții m-au abandonat, apoi, din primul și până în ultimul an de școală gimnazială, în minunata mea citadelă montană.

Satul meu este așezat, ca o inimă rătăcită, la mijloc de codru, în miezul Carpaților Răsăriteni, la poalele Călimanilor, în care legenda străbate fiecare potecă și fiecare rariște de pădure. Printre piscuri și brazi, prin locurile unde cerul se împreunează cu pământul, unde aerul este aromat de cetină verde și de miros de fân uscat, satul poartă pe umeri o istorie plină de taine. Dacă te plimbi pe ulițele satului, este imposibil să nu te lași furat de curățenia locului, de casele frumoase și grădinile îmbelșugate, de apele limpezi ale Bistricioarei, de hărnicia și priceperea locuitorilor.

Mă leagă foarte multe de vremea copilăriei: excursiile în munți, culesul de plante medicinale și fructe de pădure... parcă erau mai dulci afinele și zmeura în perioada copilăriei când jucam: “șotron”, “de-a v-ați ascunselea”, “lapte gros”, dar participam și la jocurile justițiare: “caii și călăreții”, “hoții și vardiștii” etc.

Și, pe lângă toate acestea, aveam și timp pentru a fi buni elevi. Cât erau de frumoase concursurile între școli, fie ele de învățătură sau de cultură generală, precum și întrecerile sportive. De aproape de peste tot, de la întreceri, concursuri și olimpiade, veneam acasă bucuroasă nevoie mare, cu diploma afară din ghiozdan, s-o vadă toată lumea și mereu cu câte un braț de cărți. Și apreciez, cu recunoștință, că vă scriu, acum, datorită faptului că atunci citeam toate aceste cărți, de fapt citeam orice carte-mi pica în mână.

Având alternativă în mai toate domeniile, unii dintre foștii mei colegi au ajuns ingineri sau avocați, doctori sau profesori, iar alții muncitori sau agricultori în satul meu, însă îmi place să cred că toți am devenit, în timp, OAMENI.

Tot ce lăsăm în urmă este inevitabil împletit cu păreri de rău, fie că regretăm ce-a fost frumos și nu mai e, sau, dimpotrivă, fiindcă suntem nemulțumiți și-am fi putut trăi cu totul diferit anumite momente. Iată de ce, “când este - nimic mai firesc că este, iar când nu mai este - nimic mai dureros că nu mai este”.

Un alt regret, pe care parcă prea târziu îl conștientizăm, vine atunci când ne dăm seama că nici nu știm foarte bine când ne-au crescut copiii. Ne-au fost dragi din cale-afară atunci când au articulat primele cuvinte, dar ne-am dori să-i legănăm din nou și să-i purtăm în brațe. Mult prea curând au încetat să fie bebeluși...

De fapt, marele regret este, cred, acela că am lăsat prea lesne, pe neobservate, copilăria să devină amintire...

Vorbeam, cu lacrimi în ochi, despre primii pași în lumea educației. Și-mi dau seama că lacrimile nu sunt nici pentru că anii de grădiniță au fost încărcați de temeri zglobii ori spaimă veselă - căci numai la vârsta aceea puteam plânge râzând, nici pentru că am simțit, adesea, anii de școală minunați, dar și împovărați de greutatea cunoașterii și nici pentru că anii adolescenței au însemnat într-adevăr schimbare, sfârșit și început, ci pentru că anii aceștia , toți acești ani, au trecut...

Fără doar și poate, că nu putem pune stavilă timpului, nu putem opri secundele să se rostogolească și să se adune devenind minute, ore, veșnicii... însă, de cele mai multe ori, noi și doar noi suntem răspunzători dacă trăim cu adevărat, ori pur și simplu viața trece.

Așa că, înainte ca totul să fi fost “odată ca niciodată”, ori tocmai pentru a nu grăbi totul să devină, înainte de vreme, “odată ca niciodată”, haideți să ne potrivim vârstei pe care o avem, să purtăm senin ghiozdanul spre școală, să învățăm cu drag, să zburdăm, să ne jucăm, să ne însușim cu totul copilăria și cu totul să ne dăruim ei. Și să nu ne mai zorim atât să devenim adulți. Avem vreme să schimbăm orarul cu programul de lucru, avem vreme să schimbăm rechizitele cu unelte, avem vreme să schimbăm uniforma cu salopete...

Dar avem, oare, destulă vreme?

Oricum, acum e vremea copilăriei

Și sunteți invitați să trăiți fiecare clipă a ei.

Lasă un comentariu