Două obiceiuri atavice au suferit transformări la români, și nu în sensul bun, mai ales la oraș. Primul obicei, pelerinajul, nu mai e o deplasare a credincioșilor într-un loc sfânt. Pelerinajul nu mai e o deplasare, după posibilități proprii sau cu ajutor de la alți pelerini, a cuiva care crede, prin structura sa, sau care crede fiind nevoit, prin necazurile vieții, boală, ca un fel de ultim colac de salvare. Pelerinii nu mai parcurg azi drumuri foarte lungi și obositoare la locurile declarate sfinte, care, oricum, lipsesc în România. Ei vin la bisericile construite în regimul comunist, de pe vremea regilor sau de pe vremea conducătorilor de țărișoare românești, acolo unde sunt expuse moaște. Pelerinajul a ajuns, din nefericire, ca la o excursie cu clasa, în care pelerinii (majoritatea pensionari, oameni spre sfârșitul vieții și cu mai multă smerenie față de ce va urma după marele final) stau cuminți ca niște copii, câteva ore, în autobuze puse la dispoziție, ca sponsorizare, plătite, din banii publici, de către primari care știu că votul vine mimând credință și interes pentru fotbal, elevi sau pensionari.
Mersul în grup, pe considerente religioase, este copiat la colindat, pentru că românul, în infinita lui inteligență, se supune obiceiurilor ancestrale, mersul la... autoritate, ca să o “colinde” (la primărie, prefectură, inspectorate școlare ș.a.m.d.). Iar primarii, cu afacerile cu intermediarii, cu pachețele, cheltuiesc, anual, milioane de euro, dându-le cadou, pentru gestul de slugă. În mod normal, colindatul presupune aducerea veștii bune, iar gospodarul o primește la casa lui și recompensează colindătorul cu roadele muncii sale. La românii de la oraș, mai ales, colindatul însemnă să te pui bine cu primarul/șeful CJ/prefectul, să vadă că ești supus fidel, fie ca elev cărat de profesori de religie, fie bugetar din instituții subordonate, care depind de pixul primarului/președintelui de consiliu județean și politrucul te și răsplătește pentru gest, dându-ți pachetul chiar din banii tăi, din taxele și impozitele plătite peste an. În situația menționată nu mai putem vorbi de un sentiment cu adevărat curat, de o smerenie, de o credință, dacă ai nevoie de banii altora (buget local pentru pachețele) și transformi obiceiul din străbuni în dovadă de sluj pentru ales. Cum putem civiliza cele două obiceiuri de tip nou și prea puțin înclinate spre smerenie ale românului? Nu e mai bine ca pelerinajul să fie o activitate individuală, ca și rugatul, și să nu se mai care, electoral, pelerini și pensionari la diverse moaște și sfinți declarați (de import, majoritatea), iar copiii să nu mai fie lăsați să le ureze nimicurilor de partid pe care ei, din fericire, nici nu îi pot vota? Și poate, cândva, cineva îi va învăța pe elevi că nu e normal să fie cărați la spovedit, de profesori cu interese, pentru că minorii sunt deja curați sufletește, ei nu au păcatele adulților, ei nu au gândurile lor negre, nu cunosc ce e viața, necazul și dacă cineva trebuie să îi asculte e părintele lor trupesc și nu un străin, fie el și bugetar.
