Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936. Nu se cunosc cu exactitate detaliile bolii, dar se vorbește de violente hemoragii interne. A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie 1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de Dresda. A plecat spre țară la 14 iulie și a murit la Sinaia, la 18 iulie 1938, în vârstă de șaizeci și doi de ani, după o suferință teribilă, accentuată de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, și de indiferența acestuia față de degradarea ei fizică. Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la București, în Capitală și la Curtea de Argeș, uriașe mulțimi au prezentat onorul Reginei plecate.
La dorința Reginei Maria, inima i-a fost depusă în capela “Stella Maris” de la Balcic, ctitoria ei. Doi ani mai târziu, după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, urna a fost mutată la Bran, de unde a fost luată în timpul regimului comunist. Tratamentul necorespunzător a deteriorat prețioasa relicvă, care nu și-a regăsit locul de odihnă până în 3 noiembrie 2015. Atunci, prin decizia Majestății Sale și hotărârea Guvernului României, inima reginei a fost depusă, pentru un timp nedeterminat, în încăperea în care a bătut pentru ultima oară, Camera de Aur de la Castelul Pelișor.
Se prea poate ca, dintre figurile istoriei românești, Regina Maria să rămână cea mai cunoscută în afara țării, prin exemplaritatea destinului ei, prin felul în care a întruchipat un adevărat mit feminin. Actele sale de curaj public s-au manifestat în multe privințe. Cercurilor de afaceri new-yorkeze, Regina li se adresa, în anul 1926, cu avangardistele cuvinte: “Oameni de afaceri americani, veniți și investiți în țara mea”! Împreună cu doi dintre copii ei, Nicolae și Ileana, ea a vizitat Republica Turcia, de trei ori, pentru câteva săptămâni, la finalul anilor 1920 și începutul anilor 1930, într-o țară musulmană, republicană și nu foarte deschisă rolului femeii în viața publică. La câțiva ani distanță, Regina Maria uimea societatea contemporană, vizitând Sultanatul Marocului.
Nu se poate încheia pagina vieții Suveranilor României Mari, fără a menționa cât de mult i-a costat, în plan personal, pe Ferdinand I și Maria, comportamentul dinastic al fiului lor cel mare. Sunt insuficiente cuvintele pentru a descrie îngrijorarea, neînțelegerea, răspunderea ca părinți și regi, dezamăgirea și nemărginita amărăciune pe care atitudinea fiului lor le-a produs-o.
Sărbători însemnate au avut loc în țara noastră, dedicate Reginei Maria: în octombrie 2015, la 140 de ani de la naștere, și în noiembrie 2015, când inima ei a fost dusă la Castelul Pelișor. Ceremonia a avut demnitate și solemnitate și a produs o puternică impresie sutelor de mii de români care au privit, direct sau pe micile ecrane, evenimentul.
La începutul cărții sale autobiografice, “Povestea vieții mele”, Regina a ales, ca motto, o sintagmă a lui Nietzsche: “Caracterul este destin.” În “Capitole târzii din viața mea”, nota: “Este un sentiment măreț acela de a fi copleșitor de viu și de a fi purtat mai departe pe aripile entuziasmului tău, iar ceilalți să fie trași după tine.”
Nicolae Iorga scria aceste cuvinte despre Regină: “Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei și milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.”
Regina Maria își încheia memoriile relatând momentul depunerii jurământului de către Ferdinand I, care devenise Rege în urma morții unchiului său, Carol I. După jurământ, Regele a fost aclamat, apoi a fost aclamată și Regina: “Și ne privirăm față în față, poporul meu și eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor ființe pe lume, căci, în acel ceas, scumpii mei români, nu aclamau numai o idee, o tradiție sau un simbol, ci aclamau și o ființă pe care ajunseseră s-o înțeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Era a lor...”
Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”
