Ne aflăm la biserica din Densuș. Suntem un grup de 19, număr hiperboreic. Avem în față icoana atât de cunoscută, că unii dintre noi consideră că nu mai au ce observa la ea și dau semne că ar trebui să ne grăbim.
La ieșire, un reporter ne înregistrează răspunsurile la întrebarea: Ce ați văzut deosebit la icoana din mijlocul bisericii?
Optsprezece dintre noi răspundem: Că Iisus este îmbrăcat în cămașă populară românească. Al nouăsprezecelea însă spune: Eu am mai observat ceva, dar pentru explicații e nevoie să ne întoarcem din nou la icoană.
Spre vădita neplăcere a câtorva, reintrăm și ne îngrămădim în spațiul strâmt din fața icoanei.
- Da, ați reținut bine, spune al nouăsprezecelea, cel care încheie cercul hiperboreic. Aveți spirit de observație. Faptul că Iisus e îmbrăcat în cămașă tradițională românească este elementul cel mai șocant al icoanei.
Ceea ce, sigur, prin sine însuși are darul de a ne bucura. Dar bucuria noastră se amplifică dacă vom ști că Iisus îmbracă straiele noastre, nu într-o icoană oarecare, ci într-una unică în lume. Și vom arăta imediat că nu exagerăm.
Dar să stabilim mai întâi că, de fapt, e o icoană a Sfintei Treimi, a plinătății dumnezeiești, cea care pe toate le plinește, mai întâi pe Sine Însăși.
Pe Tatăl care-și prinde Fiul drăgăstos, cu mâinile, L-ați văzut, Pe Fiul-Țăran de asemenea. Dar mulți care trec pe aici nu observă porumbelul din aureola Tatălui, adică pe Duhul Sfânt. Nu mă refer la voi, care am spus că aveți spiritul de observație foarte ascuțit.
De ce e însă icoana unică pe glob? Pentru că în toate icoanele, Iisus e înfățișat exclusiv în trei ipostaze: prunc, în iesle sau în brațele Maicii Sale, matur, de la Botez până la înălțarea la cer, și, mult mai rar, puber la 12 ani, dezbătând Legea în Templu, cu rabinii. Într-un singur loc din miliardele de reprezentări ale Lui, apare Iisus adolescent, iar acel unic loc de pe glob e cel în care ne găsim noi, acum.
Și mai e ceva. Acesta e punctul cu cea mai mare încărcătură istorică de pe cuprinsul României, cu cea mai mare densitate istorică pe centimetrul cub, chintesența devenirii noastre, ca neam, de la apariția vieții pe pământ până azi.
De ce ne șochează atât de puternic imaginea lui Iisus în cămașă românească? Pentru că asta ni-L apropie, ni-L face familiar, dar, mai mult, ni-L face contemporan, pentru că acel port țărănesc al Său, la noi a supraviețuit până azi, veșmântul lui Iisus nu e o reconstituire istorică, ci ceva viu, care la noi încă se poartă, iar Iisus îmbrăcat în el nu e Cineva de prin Palestina de acum 2.000 de ani, ci Mântuitorul nostru, aici, între noi, azi, 4 noiembrie 2020.
Astfel că, punctul nostru de pornire în explorarea trecutului nostru e clipa de față. Pornim din ziua de azi și vom vedea până unde vom ajunge, cât de departe vom avea dovezi care să ne sprijine să înaintăm.
Icoana a fost pictată în anul 1443. Am plonjat deci în Evul Mediu. Dar, stați puțin, nu treceți atât de ușor peste această dată, fără a o reține, pentru că ea aparține unui nod de asemenea uluitor. La Densuș, știm când s-a făcut pictura, în anul 1443, de către cine, zugravul Ștefan, și mai avem și nume de donatori. Icoana din fața noastră a fost dăruită de Crăstea lui Mușat.
Numai că, cu asta, suntem angrenați în plină istorie mare.
Mușatinii erau cnezii din Răchitova vecină, de care Densușul aparținea. Familia din care două surori au dat naștere, una lui Ioan Corvin, cealaltă lui Mohamed Cuceritorul Constantinopolului, cei doi teribili adversari, veri dulci, care au trasat traiectoria Europei pe câteva secole. Iar asta, chiar în aceste vremuri. Dacă noi ne situăm la anul 1443, marea victorie de la Belgrad, cea în cinstea căreia tot trag clopotele din lumea întreagă, la ora 12, de 500 de ani, va avea loc în curând, la 1456.
Dar nu numai atât. Icoana poartă numele unui Mușat, din familia căruia se trăgea și Ștefan Mușat, acum copil de zece ani, dar foarte curând urcând pe tron și devenind cel Mare. “E probabil că și dinaștii Moldovei sunt originari din Hațeg”, scria Eminescu. Ei, dacă ar fi văzut el inscripția asta, care să-i confirme intuiția, ce-ar mai fi jubilat!
Și cuvântul din poveste înainte mult mai este, pentru că nici nu se zărește baza coloanei pe care coborâm în timp.
Icoana este zugrăvită pe un stâlp de marmură romană, ceea ce ne transpune direct în Dacia Felix, în Antichitate.
Dar parcă lipsea o temelie, obsesia noastră perpetuă. Și a apărut. Venerabila biserică, asemenea atâtor alte monumente de la noi, se degrada de la o zi la alta sub ochii indiferenți ai autorităților. S-a nimerit să vină în vizită ambasadorul SUA de atunci, Michael Guest. A plătit din banii lui, personal, nu ai Statului American, nu ai UNESCO, costisitoarele lucrări de restaurare. Săpându-se pentru consolidarea fundațiilor, dedesubtul bisericii s-a găsit un fragment de vas cu inscripția Koson. Nu se putea ca dacii să absenteze din popasurile noastre tot mai spre adâncimi.
Și ajungem în preistorie. Biserica din Densuș este singura din lume care are drept hram o sărbătoare precreștină, Armindenul. Că aceasta coincide cu ziua de naștere a lui Miron Scorobete, aflat cu noi în acest grup, poate fi o întâmplare, poate fi altceva ce nu știm noi, el fiind originar de aici (născut la Răchitova, consătean deci cu mamele lui Ioan Corvin și Mohamed Cuceritorul, cu Mușatinii, cu Crăstea lui Mușat cel semnat aici).
Dar pe aici, pe sub picioarele noastre, e Drumul Vulcanilor. Și mai e Parcul Dinozaurilor. Cei care simțiți niște trepidații urcându-vi-se în corp, din sol, nu vă speriați, sunt energii binefăcătoare, replici ale zbuciumului de la crearea lumii, din Insula Hațeg a Mării Tethis, Oceanul Primordial.
Am plecat, deci, din prezentul anului 2020 și am tot coborât până în zorii Genezei, urmând un traseu indicat de acest stâlp cu o icoană pe el.
Nu ne-am mișcat un pas din fața stâlpului și vedeți ce călătorie lungă am făcut, de la un capăt la celălalt al timpului?
Am exagerat când am spus că ne aflăm în prezența unui filon în care e concentrată toată devenirea neamului nostru? Eu zic că nu.
PS. Fotografia, de o calitate excepțională, a icoanei dăruite de Cristea Mușat, i-o datorăm lui Mircea Criste. Legile hazardului nu pot fi explicate.
