După aproape o sută de ani (de la Văcăreşti la Alecsandri), în care au răsunat, cu mai multă sau mai puţină intensitate, efuziuni patriotice şi sociale, accente sentimentale, laude ale frumuseţilor naturii româneşti şi uneori chiar idei filozofice, a venit în sfârşit acela pe care orice popor îl aşteaptă în istoria culturii sale, bardul naţional. Mihai Eminescu a ieşit, istoric vorbind, din conjuctura anilor 1850 - 1880, din întrebările, freamătul, necesităţile vremii aceleia. Dar el venea de mult mai departe, numărându-se printre cei puţini ai lumii care, în plină tinereţe, au în geniul lor bătrâneţea înţeleaptă a pătrunderii adevărului şi tainelor adânci ale universului şi exprimă cotiturile esenţiale în devenirea istorică a popoarelor. Dacă Eminescu ar fi trăit în antichitate, s-ar fi pus pe seama lui nenumărate legende, ca acelea despre Orfeu ori Arion, fiindcă şi el a întrupat în chip esenţial poezia, având în el harul orfic. Însă, venind prea târziu pentru legende, a rămas pentru noi doar cel care a suferit, romanticul nefericit, a cărui pătimire omenească s-a sublimat în idei şi imagini durabile, printre care aceea a luceafărului - Hiperyon, care pare să-i fixeze desăvârşit configuraţia.
La un interesant „convegno" Eminescu, ţinut în toamna anului 1964 la Veneţia, prin strădaniile uneia din cele mai mari specialiste în traducerea şi interpretarea romanticului român, Rosa del Conte, s-a lansat, de către unul dintre participanţi, o idee.
S-a cerut atunci o ediţie plurilingvă din opera poetului, care să cuprindă versiunea românească a poeziilor, apoi transcripţia lor fonetică şi traducerea fiecărei poezii în câteva limbi de largă circulaţie europeană şi mondială. Toţi au căzut de acord că o astfel de ediţie este indispensabilă cunoaşterii strălucitului romantic român, dincolo de hotarele ţării sale, deoarece el nu e slujit de o limbă de circulaţie universală. Acest poet, care poate sta cu mândrie alături de Dante şi Goethe în chipul cel mai firesc, nu poate transmite celorlalte popoare ale lumii admirabilul mesaj liric de esenţe umane, decât în transpuneri de alte limbi. În ultimul sfert de secol, tălmăcirile din Eminescu au fost cultivate şi de editurile noastre (Meridiane 1964), de specialişti străini şi de oameni de cultură români care şi-au încercat şi îşi încearcă în continuare puterile în căutarea unor echivalenţe cât mai desăvârşite şi cât mai expresive.
Eminovicienii erau ţărani români cu vechime în satul Călineşti din judeţul Suceava. Îi întâlnim, acolo, din întâiele decenii ale veacului XVIII. Căpătând slobozenie, intrară în tagma răzăşească, ceea ce e un fel de nobleţe. Tatăl, Gheorghe Eminovici, băiat de cântăreţ de strană, învaţă ceva carte în Suceava. Vorbea şi scria nemţeşte. Boierul velit Balş îl aduse scriitor la moşia sa din Dumbrăveni.
În 1840 se însură cu Ralu, fata stolnicului Juraşcu din Joldeşti, primind zestre în pământ şi bani. După naşterea celui de-al şaselea copil, Gheorghe Eminovici cumpără jumătate din moşia Ipoteşti, unde-şi făcu casă şi acareturi.
Titu Maiorescu, în lucrarea „Eminescu şi poeziile lui" (1889), citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu, ca fiind 15 ianuarie 1850. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat Ipoteşti. Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici. Poetul crescu aproape ţărăneşte la Ipoteşti, sat sărăcăcios aşezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Fraţii mai mari ai poetului umblau călare pe moşie, el se cufunda în vreun bordei la o babă ori la stână, cutreierând pădurile cu o carte în mână:
„Fiind băiet, păduri cutreieram"
Între 1858 şi 1866, Mihai Eminescu a urmat, cu intermitenţe, şcoala primară „Naţional Haupt Schule" - şcoala primară ortodoxă orientală - Cernăuţi. Are ca învăţători pe Ioan Litviniuc şi Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. A terminat clasa a IV-a, clasificat al cincelea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. Fiind înscris la Ober Gymnasium, îl are ca profesor, la catedra de română, pe Aron Pumnul cunoscut prin „Lecturariu românesc" în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 - 1865, cea dintâi istorie a literaturii române. Aron Pumnul i-a acordat, în ambele semestre, note maxime la limba română. În 1863, deşi are note foarte bune la toate materiile, plecând în vacanţa de Paşti la Ipoteşti, nu se mai întoarce la şcoală.
În 1864 solicită o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, dar este refuzat. Până în anul 1866 are diferite locuri de muncă în trupa de teatru Fanny - Tardini - Vlădicescu, a fost practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi copist la comitetul permanent judeţean. În 1865, Eminovici a demisionat cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. Cerând paşaport pentru trecere în Bucovina, în toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia.
Primele manifestări literare datează din 1866, cu ocazia morţii profesorului de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti" în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul", semnată M. Eminovici privatist. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea". Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, nume adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an 1866, îi mai apar în revista Familia alte 5 poezii.
Anii 1866 - 1869 sunt ani de cunoaştere prin contact direct al poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti şi un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. Drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o împrejurare boemă, un imbold romantic al adolescenţei, a fost, în fond, încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice. Tot între aceşti ani a continuat să publice în revista Familia, a scris poezii, drame, mira - dramă, fragmente de roman - „Geniu pustiu", a făcut traduceri din germană. În anul 1869, Gheorghe Eminovici îl trimite la Viena să se înscrie la Universitate. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi urmează cursurile de filozofie, istorie, drept, economie politică, anatomie.
În primăvara anului 1872, în timp ce era student la Viena, lui Eminescu îi este prezentată, de către rectorul Universităţii din Viena, familia Ştefan Micle. Veronica Micle, soţia lui, venită la Viena pentru un tratament medical, suferind de psoriazis, rămâne şase luni în Viena, timp în care Eminescu şi Veronica se cunosc şi se îndrăgostesc unul de celălalt.
În ianuarie 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. La Bucureşti, în 23 iunie 1883, pe o căldură înnăbuşitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În acelaşi an a fost internat la sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de manie acută. Conform părerii doctorului Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu structura somato - psihică", scrisăîn 1872, poetul suferea de o pishoză maniaco - depresivă, opinie adoptată de criticul Nicolae Manolescu. Eminescu a fost trimis la Viena, în 20 octombrie, şi internat în sanatoriul de la Ober - Dobling.
În 8 ianuarie 1884, a murit la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii unde a scris statele de plată, diverse circulare. În 9 noiembrie a fost înlocuit din postul de la bibliotecă, iar în urma unui consult medical este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. Tot în acest an, Veronica Micle locuieşte la Bucureşti, la fiica sa Valeria, studentă la Conservatorul din Bucureşti. Veronica donează casa din Târgu Neamţ, moştenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.
În 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrietta, şi a fost internat la Spitalul Sf. Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi, s-au organizat comitete de ajutorare . În 1 septembrie s-a întors la Botoşani, de la tratamentul din Viena şi Hall, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak şi a sorei sale. Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaţilor o petiţie prin care se cere o pensie viageră pentru Mihai Eminescu. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 de lei. Legea prin care urma să se acorde poetului pensia viageră, s-a votat abia în aprilie 1889.
Mihai Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la Spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Conform lui Teodor Codreanu, principala cauză a morţii poetului este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Şuţu: acum nu mai încape îndoială acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu fizică şi psihică, a fost doctorul Şuţu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet. Diverse personalităţi contemporane, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu şi George Călinescu, s-au îndoit de boala lui Eminescu. Există surse conform cărora, Eminescu, datorită poziţiei luate prin intermediul ziarului „Timpul", şi a deranjării influenţelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria. În acest caz, Teodor Codreanu afirmă că marele poet avea conştiinţa sechestrării sale ilegale şi că suporta „condiţia de deţinut politic".
A.C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist, un geniu din cele ce se nasc la câteva secole unul".
Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu moare pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4, intoxicat cu mercur, datorită tratamentelor aplicate de doctorul Şuţu. Tot în acest an, 1889, la 3 august moare la Mănăstirea Văratec, Veronica Micle, în urma otrăvirii cu arsenic. Dragostea imensă pe care i-a purtat-o Eminescu, Veronicăi, avea să se împlinească doar în ceruri, aşa cum s-a şi întâmplat.
La sfârşitul anului 1889, moare unul dintre puţinii prieteni adevăraţi a lui Mihai Eminescu, Ion Creangă.
George Călinescu, despre moartea marelui poet, a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin, de tăria parfumurilor sale."
De 132 de ani ne este dor de Eminescu şi oricât ar vremui peste noi o istorie vitregă, Poetul Etern este şi va rămâne al nostru, al românilor. În fiecare dintre poeziile sale se răsfrânge modul de a gândi al acestui neam, aşa cum cerul înstelat se oglindeşte într-un bob de rouă: sentimentul timpului, istoria văzută ca dramă, spaţiul românesc, vremelnicia umană, figurile mitologiei naţionale - toate îşi găsesc locul în aceste creaţii.
