A căzut de-acuma frunza nucilor bătrâni din vii
Și rugina ei murdară în covoare foșnitoare,
Înfrățitu-s-a cu vântul, să o ducă-n pribegii
Pân' la stâna-nsingurată, cuibărită-ntre hotare.
Peste vale , cețuri sure se tot nasc din apa rece
Umezind ascunse maluri sărutate-n clipocit,
Iar de-asupra, zgribulite, stol grăbit de ciori îmi trece
Către limba de pădure, arămită-n asfințit.
De acolo mai departe tot rotindu-se în zboruri
Se deșiră și se-adună ca armonica ușor,
Și-n puhoi spre nicăierea, ca și norii în fuioruri
Se tot duc spre malul zării, croncănind în limba lor.
*
Peste câmpuri reci și triste, turme trec în pășunat
Tot lungindu-se în șiruri, căutând un smoc de iarbă,
Iar ciobanii-n a lor urmă mi le mână-n neuitat,
Până pier sub dunga zării, tot micindu-se în grabă.
Apoi seara se prelinge peste toate așteptată
Și sub mantia-nstelată mii de vise-ademenește,
Și-n morgane tremurate, viața cea adevărată
Mi-o preface până mâine, în mirifică poveste.
