CASA PĂRINTEASCĂ... SE VINDE! PARAFRAZA VERSUL PĂUNESCIAN.

Distribuie pe:

Slalomând printre obiectele şi gioarsele grămădite, claie peste grămadă, într-un magazin-depozit de second hand-uri, m-a frapat o imagine: un tablou de epocă, din care mă priveau, fericiţi, doi tineri proaspăt căsătoriţi. În jur, tot felul de lucruri care le-au aparţinut, procurate în alte vremuri, cu efort şi sacrificii. Probabil, când mă făceam involuntar părtaş la clipa de fericire a mirelui şi a miresei, foştii tineri de odinioară erau oale şi ulcele. Sau o urnă de cenuşă, cum se obişnuieşte prin ţările civilizate, perpetuând obişnuinţa primitivilor de a-şi incinera morţii. Sigur, pentru cei duşi nu mai are nicio importanţă, din moment ce “morţi sunt cei muriţi”. Dar, ar trebui să conteze, pentru urmaşi, măcar păstrarea unor imagini ale celor dragi, fie şi din pietate. Parcă aşa se numea, mai an, respectul pentru sufletele călătorite peste Styx. Dar, probabil, în trend cu toate cele, şi-au digitalizat şi părinţii, păstraţi în virtual.

Călători fiind prin lume, prin lumea pământeană, ne mai depărtăm şi de baştină şi de casa părintească. Aceasta - şi aceasta! - se vinde en-gros, cu tot ce conţine ea în interior, inventarul mort deodată cu stăpânii cuibului şi, evident, demodat prin timp. Noul proprietar o taie pe “minimalism”. Neamţul vinde casa, românul vine cu un tir şi ia pe gratis conţinutul ei în obiecte, aşa demodate şi inutile unele, vine cu ele aţă în ţară şi le pune în vânzare. Sufletul casei este răpus, moare la scurt timp după foştii proprietari.

Trendul nu ne ocoleşte nici pe noi, românii, chiar dacă ne ştim mai sentimentali şi mai nostalgici. “Toată lumea merge spre apus”, constată rafinatul şi subtilul poet Iacob Coman. Nepoeţii, poeţi din naştere, o dăm pe cântec: “Casa părintească nu se vinde...”, fie şi de teama ochilor mamei care încă ne privesc “printre-atâtea lucruri dragi şi sfinte”. Ascultăm “şlagărul”, potopiţi de lacrimi, ne saltă cămaşa pe noi, dar ne unge la suflet, aşa cum, în urmă cu câţiva anişori, (de)plângeam tinereţea dusă, urlând “Puşca şi cureaua lată/Ce flăcău eram odată...”. Numai că pe mulţi plângăcioşi lacrima nu-i opreşte să scoată la mezat şi cureaua lată, dar şi casa părintească nevandabilă. Vindem totul, marketizăm casă şi ţară. Şi ce nu se vinde, când totul se vinde?!, am La geografie, am învăţat că ţara măsoară 237.502 kilometri pătraţi. Fost-ai, lele! Şi nu avem în vedere hărnicia fluviului nostru drag, Danubius, care oferă Ucrainei hălci semnificative de pământ (românesc), smulse din malul drept al braţului Chilia. 45% din pământul patriei dragi, pământ “scump şi sfânt”, a fost înstrăinat. Se vede, nu mai este nici sfânt, “leagăn şi mormânt” românului, dar nici scump. Se vinde prea uşor, în prostie, dar legal. Se vede că legiuitorul nelegiuit nu s-a temut de blestemul Poetului Naţional, adresat cui “a îndrăgit străinii”, menit câinilor ca hrană. Se înstrăinează, pe nesimţie, pământ şi apă, bărăgan şi munte. Sunt puse la pământ, rase ca în urma unei furtuni năprasnice, păduri falnice. Ţin minte, tata înconjura de multe ori un copac înainte să-şi înfigă securea în trupul lui, spre a-l preface în lemn de construcţie sau de foc. Îşi făcea cruce şi îşi cerea iertare copacului pentru sacrilegiul de a-i curma viaţa în scop de supravieţuire, nu de gheşeft. Nu din cauza lui sau a celor ca el, am ajuns să posedăm cea mai mică suprafaţă de codru pe cap de locuitor, român sau venetic. Doamne fereşte, reiterând haiducia, justiţiarii de ieri nu-şi vor mai afla sălaş şi ascunziş la “fratele românului” verde. Vor păţi ca ursul carpatin, hoinărind prin aşezările “ţinutului secuiesc”, după ce “vereştoii” contemporani i-au nenorocit habitatul, făcut praf de omul neom, român sau neromân lacom. Demolat bârlogul din pădure, lipsit de hrană, proprietarul de drept, “regele animalelor”. Flora spontană, sursă importantă de vitamine şi de hrană pentru omnivor, aşa-zisele fructe de pădure, tânjesc şi ele după vest, luând calea străinătăţii. O parte, de calitate mai slabă, revin acasă, în borcane sau alte ambalaje euro, la preţuri europene. Absolut normal, românul nemaifiind capabil să le “proceseze”, renunţând la reţeta bunicii, deodată cu casa părintească.

Ce-i de făcut? Se pare că nimic. “Rămâne cum am stabilit”, arunca vorba de despărţire, aparent cu caracter conclusiv, un confrate hâtru, călătorit şi el într-o lume, poate, mai înţelegătoare.

Rămâne, aşadar, cum am spus: “Casa părintească nu se vinde”. Sau se vinde.

“Puşca şi cureaua lată...”!

Lasă un comentariu