De trei zile păcurarii trec prin margine de sat
Și-n samare duc măgarii osteneli și dor de casă,
Dintr-un mal al vieții-n altul ei se duc în neuitat
Cu vecia lumii-n traistă, în ce-a vreme neîntoarsă.
Ca năluci fără cuvinte, poleiți cu stropi de stele
Se petrec sub cerul vieții pe-a lor drum nerătăcit,
Lăsând veșnic însființită urma gândurilor mele
Ce-i aduce și mi-i duce, din uitare-n, nemurit.
Noaptea, își citesc cu gândul hărți pe bolțile cerești
Și cărări ce dorm sub stele ne-ncurcate le urmează,
Că așa tot învățat-au din răstimpuri strămoșești
Să colinde largul lumii, sub a nopții bună pază.
Fără ei am fi nimica, nici clipită, nici vecie,
Doar o filă rătăcită din ce-a fost cândva-nceputul,
Că din vremi în lăzi de zestre, chiar de fost-a sărăcie,
Ei au pus frumosul vieții, ca să nu uităm trecutul.
De-i vedeți, închinăciune să le faceți ne-ncetat
Și în gând le dați mărire pentru viața lor amară,
Că de-o vreme mult prea lungă, nu mai trec la noi prin sat
Ei ce-au fost, din străvechime, până ieri, un stâlp de țară.
***
Când s-or pierde în uitare, destrămând a vieții iță,
Sărăciți vom fi de veacul ce cu ei s-a încheiat,
Mi-or rămâne-n gând icoană nemuriți de Mioriță,
Să-i aștept trecând în toamnă, printr-o margine de sat.
