SE SPULBERĂ UN MIT

Distribuie pe:

Noi, românii, ne ținem o nație de viață lungă. Și cu puțină exagerare, chiar nemuritori. Am demonstrat aceasta, într-o bună măsură, chiar de-a lungul veacurilor, când multe popoare au pierit, iar noi, vorba marelui nostru poet “tot locului ne ținem”. După aprecierea istoricului Nicolae Iorga, românii, prin strămoșii lor, traci și geto-daci, au o existență certă “de două ori bimilenară”, ceea ce înseamnă patru mii de ani. Dacă stăm și privim în jurul nostru, e vreme multă, pentru că vecinii noștri de azi, oricum i-am socoti: de la est la vest sau de la nord la sud, prin existența lor europeană n-au atins nici pe jumătate din cea a noastră: 1300-1500 de ani, dacă ne referim la slavii care ne înconjoară, fie ei bulgari, sârbi, slovaci, ucraineeni sau ruși, și 1000 de ani, dacă ne referim la unguri. În plus, viața înaintașilor noștri n-a fost chiar așa de ușoară. În decursul îndelungatei istorii, am trăit năvăliri nimicitoare din partea barbarilor, de la huni la unguri, fără a mai vorbi de goți, gepizi, avari, pecenegi, cumani etc., în vechime, sau de asupriri mai târzii, de lungă durată, din partea bulgarilor, ungurilor, turcilor, austriecior și rușilor.

Perenitatea noastră în timp și capacitatea extraordinară de supraviețuire ca popor, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, au fost foarte bine sintetizate, acum 172 de ani, de către marele patriot și cărturar Simion Bărnuțiu, cu prilejul discursului său la Adunarea de la Blaj, din 15 mai 1848, în fața a 40 de mii de români, veniți să protesteze împotriva dorinței Ungariei de a-și alipi românescul Ardeal. Iată ce spunea acesta, printre multe altele: “Fost-am cu Goții, dar nu ne-am făcut Goți; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am Hunit; fost-am cu Bulgarii, dar nu ne-am Bulgărit, cu Rușii și nu ne-am Rușit, cu Sașii și nu ne-am Nemțit, ci ne-am luptat ca Români pentru pământul și numele nostru…”

Capacitatea noastră, de a rezista prin vremuri, ne-a dat tărie în multe împrejurări de cumpănă, ne-a energizat și ne-a făcut să trecem peste multe obstacole, chiar dacă prețul a fost suprem. Am plătit cu teritorii, dar și cu sânge. Când nici nu se știa pe lume de existența ungurilor și a slavilor, strămoșii noștri ocupau toată Europa Centrală și de sud-est, Balcanii: din zona Vienei, până la Bug și din apropierea Kievului până în nordul Greciei. O adevărată Americă în plin centrul Europei, pe vremea regelui Burebista (70-44 î.e.n.). Și poate așa am fi rămas, dacă istoria n-ar fi dictat altfel. Dovadă că n-am putut face față, ne-am ales, în cele din urmă, cu mult mai puțin teritoriu (237.400 kmp), și aceasta după o succesiune de uniri (1859, 1918), urmate de rapturi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Oricum, persistența noastră de insulă latină într-o mare slavă constituie un miracol. Miracol amintit deseori în literatura și folclorul nostru, în cântecele patriotice și baladele populare.

Să ne amintim în acest sens de celebrul cântec al lui Jean Moscopol, la mare modă între cele două războaie mondiale “Tot ce-i românesc nu piere/ Și nici nu va pieri!”

Revenind în actualitate și privind cum stau lucrurile în propria noastră ogradă, constatăm că fibra românului s-a cam înmuiat. Să fi ajuns el la capătul puterilor? Ne scapă din vedere adevăratul motiv, dar se pare că românii nu mai pun preț pe ei înșiși, nici ca indivizi și nici ca națiune sau comunități. Atitudinea de indiferență și de abandonare a idealurilor lor, la alegerile locale din septembrie anul acesta, și care se va repeta, pe plan local, cu siguranță, și la cele parlamentare, din decembrie, întărește această supoziție. Grav este faptul că fenomenul pare general. O dovadă că preferăm să ne lăsăm în voia sorții și prea ușor suntem dispuși să renunțăm la propria noastră identitate, oriunde ne-am afla, până la topirea noastră în creuzetul celorlalte națiuni, oricare ar fi acelea. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei plecați în afara granițelor, după 1989. Nu puțini la număr sunt cei care, cum au dat de ceva mai bun decât la noi, sunt gata să depună toate armele, conform principiului “Ubi bene, ibi patria”, adică unde este bine acolo e patria.

Săptămâna trecută am stat de vorbă cu o veche cunoștință, întrebând-o, printre altele, cum se descurcă feciorul său, medic, plecat în Statele Unite. Îmi răspunde că e bine, câștigă suficient, are și o funcție de conducere la spital. Are, de asemenea, cinci copii, care însă nu știu nici o boabă românește, deși amândoi părinții sunt români, și, mai mult, soția este casnică. E greu să înțelegi filozofia de viață a acestor tineri, dar revenind acasă, la ale noastre, ne întrebăm dacă, de gestul lor nu se fac vinovați chiar părinții lor din țară, care se pare că n-au sădit, la vremea lor, în sufletul acestor tineri, prea multă dragoste de neam și țară.

La polul opus stă însă diaspora istorică, adică românii din jurul granițelor, dar care trăiesc, din motivele istorice arătate mai înainte, în spațiul administrativ al țărilor învecinate. Și din aceștia avem mulți, pentru că mare ne-a fost spațiul pe care l-am moștenit. Este vorba, în principal, de românii din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia și Muntenegru, din Bosnia și Herțegovina, de aromânii din Grecia și alții. De cei din Ungaria nu mai vorbim, pentru că nici nu mai sunt. Statisticile arată că noi, românii, suntem cei mai risipiți pe continent, ca urmare a diferenței mari între harta geografică și cea etnică. Ei, acești români sunt și ei pe cale de pieire, dar nu datorită lor, ci indiferenței și lipsei de interes a statului român, care refuză ostentativ să-i protejeze în fața proceselor de asimilare declanșate în toate aceste țări.

Zilele trecute, joi, 12 noiembrie, ziarul nostru a publicat o corespondență din Serbia, un articol întitulat “Lecția de indolență și singurătate”, un strigăt de nemulțumire a românilor din orașul Panciova, din sudul Voivodinei, pe cale să li se “subtlizeze” de către autoritățile statului, o valoroasă moștenire imobiliară, gen moștenirii Gojdu în Ungaria, fără ca statului român să-i pese. Situația nu e singulară, ceea ce ne uimește este lipsa de interes perenă a autorităților statului ca acești români care ne vor și care fac sacrificii enorme să-și păstreze identitatea românească sunt pur și simplu abandonați. În vara anului trecut, am participat la Tabăra de Vară de la Izvorul Mureșului, pe tema diasporei istorice, la care au luat parte liderii acestora din Basarabia de Sud, Bucovina din Ucraina, din zona Odesei, a Timocului și Voivodina de la Sârbi, din Bulgaria, și vă mărturisesc că am rămas copleșit de criticile aduse instituțiilor statului român, care în loc să le fie aliați în cererile lor legitime, devin foarte cooperante cu autoritățile statului de acolo, lăsându-i de izbeliște.

Dacă lucrurile nu se vor îndrepta, și dacă nu vom proceda și noi, ca și Guvernul Orban al Ungariei, pentru care “fiecare ungur contează”, iar pentru aceasta este dispus și să investească sume enorme, cu tot trecutul nostru glorios din punctul de vedere al perenității, ne vom trezi, nu peste multe decenii,o țărișoară oarecare, în care spiritul de viață al românului abia mai pâlpâie. Prognozele estimează că prin 2050, dacă nu mai devreme, populația României va ajunge la circa 15 milioane de suflete, dintre care nu se știe exact câți vor mai fi români, și dacă se vor numi astfel.

 

 

Lasă un comentariu