Motto: Eminescu este unificatorul spiritual al tuturor românilor, imediat după opera practică, făptuită de Al. I. Cuza la 1859 şi modelată de Carol I.” (Victor Crăciun, în volumul “Eminescu regăsit”.)
Puţin timp ne mai desparte de sărbătorirea naşterii Înaltului Domn al Culturii Române, Mihai Eminescu. Se vor împlini 171 de ani, la 15 ianuarie 2021. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, mic boier, dorea să-şi trimită copiii la studii în străinătate, însă mama, Raluca, dorea să-i aibă aproape. Poetul a crescut în casa părintească din Ipoteşti, începând şcoala cu clasa a treia primară, la Cernăuţi, la National - Hauptschule, şcoală pe care a absolvit-o în anul 1860, al cincilea din cei 82 de elevi. Profesorul Aron Pumnul a fost cel care a avut o contribuţie importantă în dezvoltarea sa. Datorită strădaniilor ilustrului dascăl, biblioteca gimnaziştilor din Cernăuţi era înzestrată cu lucrări ale marilor cărturari din toate provinciile istorice româneşti: Antim Ivireanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Şincai, Petru Maior, dar şi cu lucrări ale scriitorilor contemporani - V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu sau din literatura universală - în special franceză. Cel mai mult l-au captivat, însă, pe viitorul poet, cele şase tomuri ale “Lepturariului rumânesc” de Aron Pumnul, lucrare fundamentală a istoriografiei literare româneşti, care a premers cu aproape un secol excepţionala “Istorie a literaturii române” a lui George Călinescu. Lectura cărţilor din biblioteca lui Pumnul i-a asigurat o cunoaştere temeinică a literaturii române, de până la el, precum şi - lucru la fel de important - a limbii române, aşa cum se vorbea ea, atunci, în toate provinciile noastre istorice. În afară de literatură, aici şi-a îmbogăţit cunoştinţele de istorie, întrucât biblioteca mai dispunea de nenumărate cărţi de istorie, almanahuri, stampe (inclusiv ale voievozilor Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul) sau copii după publicaţii ca “Foaie pentru minte, inimăşi literatură” a lui George Bariţiu.
Perioada bucovineană din viaţa lui Eminescu a avut o importanţă esenţială pentru formarea lui ca poet total, cum l-a numit Iorga, creând condiţiile propice pentru manifestarea de timpuriu a geniului său poetic: “Universitatea” lui Aron Pumnul a însemnat totul pentru începuturile lui Eminescu. Moartea în 1866 a mentorului l-a marcat profund pe discipol, care îşi exteriorizează sentimentele în poemul “La mormântul lui Aron Pumnul”, prima sa manifestare publică pe tărâm poetic, în care îşi face Bucovina părtaşă la durerea sa: “Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta/ C-acuma din pleiada-ţi auroasăşi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea.”
În luna martie 1866, poetul îşi schimbă numele din Eminovici în Eminescu.
La Cernăuţi, tânărul licean începuse să înţeleagă marea tragedie a bucovinenilor aflaţi sub ocupaţie străină. În timpul peregrinărilor prin toate provinciile istorice ale României, i se va dezvolta sentimentul apartenenţei la naţiunea română. În perioada studenţiei, la Viena, datorită maturizării timpurii, depărtării de ţară, dar şi mediului intelectual favorabil, Eminescu se manifestă ca un înflăcărat patriot, militant pentru drepturile românilor din teritoriile ocupate şi îndeamnă la acţiune pentru unitatea lor spirituală. O astfel de acţiune este tocmai organizarea Congresului spiritualităţii româneşti de la Putna, din toamna lui 1871. “Dacă ideea Serbărilor îi venise lui Aurel Mureşianu, Eminescu are meritul de a fi propus organizarea, tot atunci, a unui congres al studenţilor români, întrucât «cu o ocaziune atât de favorabilă, în felul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate». Ca unul din cei mai activi membri ai societăţilor studenţilor români de la Universitatea din Viena, el începe să le vorbească colegilor săi despre rolul ce le revine în crearea conştiinţei unitare de neam, care se poate realiza numai printr-o legătură strânsă a românilor din Imperiu. Mai mult chiar, trimite la ziarul «Federaţiunea» din Pesta, articolele «Să facem un congres» şi «În unire e tăria», în care cerea «organizarea unui congres al naţiunii române, care să comunice tronului voinţa ei». Motivul concret al Serbărilor ar fi fost împlinirea, în 1870, a 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna, iar ziua cea mai potrivită ar fi fost 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, hramul bisericii, când se aduna multă lume, venită şi din alte colţuri de ţară. Din cauza condiţiilor internaţionale (războiul franco-german), dar şi a greutăţilor de ordin intern, dintre care principala era lipsa de fonduri, ideea se va materializa de-abia în anul următor, şi aceasta mai ales ca urmare a insistenţei lui Eminescu şi a altor câţiva tineri entuziaşti. Ca membru şi secretar al comitetului de organizare al Serbărilor, tânărul poet, devenit deja cunoscut prin poeziile sale, va trimite apeluri către comitetele ad-hoc din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Liege, Lipsca, şi din alte centre universitare pe unde se împrăştiase tinerimea română studioasă şi se va deplasa chiar în ţară, împreună cu Slavici, pentru a face o campanie în presă, în favoarea acestei manifestări. Din păcate, din cauza deosebirilor de păreri dintre studenţii de la Viena, care militau pentru realizarea unei unităţi culturale, şi cei din ţară, naţionalişti excesivi, care voiau unitatea politică, Congresul nu a avut rezultatele pe care şi le-ar fi dorit organizatorii. Călinescu consideră, însă, că altul este marele lui folos: «Dacă efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lăsat totuşi anumite dispoziţii în sufletul unora, şi de n-ar fi decât rolul pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui şi adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, şi ar merita totuşi să umple câteva pagini din istoria culturii noastre».
În 1875 se împlinea un secol de la smulgerea Bucovinei din trupul Moldovei şi trecerea ei în componenţa Imperiului Austro-Ungar, prin complicitatea coruptă a celorlalte două imperii vecine. Austriecii plănuiau să sărbătorească acest eveniment, odată cu inaugurarea unei universităţi germane la Cernăuţi, în toamna lui 1875. Intelectualii patrioţi din ţară au considerat că este un bun prilej pentru a demasca acest troc murdar cu teritoriul românesc, mai ales că le picaseră la ţanc nişte copii după documente ale curţii habsburgice. Despre ce documente era vorba? Moartea prematură a cărturarului bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, care-şi dedicase întreaga viaţă strângerii de documente istorice, în scopul de a scrie o istorie naţională, nu i-a permis însă să-şi ducă opera la bun sfârşit. “De teamă ca documentele, copiate din arhivele vieneze, să nu fie confiscate de austrieci, fratele său, Gheorghe Hurmuzachi, i-a donat întregul material lui Titu Maiorescu. Acesta s-a deplasat imediat la Cernăuţi, pentru a le prelua. Devenind ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, a desemnat o comisie formată din D.A. Sturdza, M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, T. Rosetti şi secretar - I. Slavici, care trebuia să se ocupe de valorificarea lor. La cererea lui Slavici, Eminescu va traduce o serie de documente, care vor intra în primul volum, apărut în 1879. În paralel cu aceste materiale, I. Slavici pregăteşte, în 1874-1875, o broşură, intitulată «Răpirea Bucovinei după documente autentice». M. Kogălniceanu o prefaţează. Documentele Curţii habsburgice prezentau maşinaţiunile diplomaţiei imperiale şi modul în care a fost mituită Poarta pentru a-şi da acordul la acest furt de teritoriu românesc. Poetul entuziast a riscat, transportând clandestin un geamantan cu câteva sute de exemplare ale broşurii la Cernăuţi, unde au fost distribuite ca pâinea caldă patrioţilor români, câteva exemplare fiind trimise chiar şi oficialităţilor locale. Când jandarmii au venit să le confişte, nu au mai avut ce. Având la dispoziţie, ca redactor, gazeta “Curierul de Iaşi”, el va consacra pagini întregi ocupării Bucovinei de către austrieci şi asasinării lui Grigore Ghica, voievodul moldovean, care protestase împotriva acestei fărădelegi:
“La anul 1774, au intrat oştirile austrieceşti cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţărei noastre; la 1777, această răpire fără de samăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voievod. Fărădelege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată (aluzie la împărăteasa Austriei - n.a.) şi paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o veşnică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâini o vom deschide, de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme, şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele mărirei noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit, care în rang şi neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo, Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii”.
“Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”, atât de dorită, s-a proclamat, la 28 Noiembrie 1918, moment istoric de excepţională importanţă în procesul făuririi Statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară, a Basarabiei - la 27 Martie - şi de unirea ulterioară, cea Mare, a Transilvaniei - la 1 Decembrie 1918.
În anul 1918, într-o Bucovină aflată “la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti, Imperiul Habsburgic pregătea anexarea ei la Galiţia, iar tânărul stat ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile Imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. Încă din 3/16 octombrie, împăratul proclamase federalizarea Imperiului, dar fără să recunoască şi drepturile românilor. În replică, Adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria se reuneşte la Iaşi şi adoptă o rezoluţie prin care respinge federalizarea şi declară hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului într-un singur stat unitar. La 19 octombrie 1918, la Liov, Ucraina îşi proclamă independenţa. Noul stat naţional includea şi Bucovina nord-estică, oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret. Proclamaţia produce îngrijorare în rândurile românilor bucovineni. Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscând să intre în componenţa Ucrainei. La 22 octombrie apare, la Cernăuţi, ziarul «Glasul Bucovinei», sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni publică editorialul «Ce vrem?», veritabil document programatic. “La 11 Noiembrie 1918, a avut loc un schimb de telegrame între Consiliul Naţional şi Regele Ferdinand, privind eliberarea Bucovinei. A doua zi, Consiliul votează «Legea fundamentală din 12 Noiembrie 1918, asupra puterilor Ţării Bucovina», prin care îşi asumă întreaga putere în Bucovina.
La 28 Noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, Tricolorul românesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Şeful Guvernului, Iancu Flondor, a citit Declaraţia de unire: « A sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar ( ), hotărâm unirea necondiţionatăşi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României». Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane, care, a doua zi, 29 Noiembrie, a prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand, Actul Unirii. Privirile românimii se îndreptau acum către Alba Iulia, unde, la 1 Decembrie 1918, avea să fie desăvârşit actul definitoriu, şi atât de dorit, al desăvârşirii României Mari.
(Surse: Mihai Maxim, “Bucovina lui Eminescu”, Adevărul, Victor Crăciun, “Eminescu regăsit”, Ed. Semne, 1998, Ion Nistor, “Istoria Bucovinei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, Enciclopedia României)
