Vă-ntrebați, de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?
E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiți în strună?
Nu mai vede adevărul? Nu mai știe-a ei măsură?
Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?
Toți îmi mint, de la acela care zilnic te înșeală
Pân' la marele cel mare, care, fără de sfială
Zice că el știe bine că-i așa, tu, dară crede
A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îți vede.
Mahării îți spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,
Că ne-au scos din sărăcie și de-acum doar zile pline
O s-avem cât astă viață ne va fi doar suitoare,
De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .
Noi visăm cu ochii minții bunătăți, îndestulare,
Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,
Bani cu sacul, iară munca, doar așa, ca de plăcere,
Să mai știm că viața asta nu-i chiar toată, numai miere.
***
Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate
Tot ce spun acuma ăștia este visul lor de-o noapte,
Ei cu viața trăitoare prea demult n-au nici o trebă,
Neștiind că adevărul e-n piață, la tarabă.
De acol' încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură
Greu o face truditorul și pe dânsul toți mi-l fură
Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,
Neștiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt și-n ploaie.
Știi și tu ce lumea știe că cu cât tu-mi sărăcești
Ei și-or îngroșa averea și-n plăcerile lumești
Și-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,
Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac și sfânt.
Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite
Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă știu, că-n a ta minte
De-njurați, cu-atât rămâneți, iară ei își văd de-a lor,
Voi săraci pe lumea asta, ei bogați, până ce mor.
