Nimicul din om nu-i permite acestuia să se ridice din propria nimicnicie. El sfredelește ființa umană, precum viermele trunchiul și frunzele unui copac trufaș. Acesta, copacul, nu simte propria-i devorare, înceată și molcomă, fiind prea mândru și prea preocupat de coroana-i proaspăt înverzită, bogată, măreață și impunătoare. Dar iată cum, narcisist mascat de ramuri, încrezut în propriul trunchi, un copac își așează rostul, veacul, în nimicul viermănos. Foarte greu e pentru copacul, falnic și împărătesc, să-și salveze frunza, ramul, rădăcina milenară, de-un amărât de vierme, mic și firav, compromis, unul care poartă mască, agresiv și lipsit de altruism. Căci așa sunt mai toți viermii. Trăiesc puțin, cât un nimic. Ei nu se consumă, nu gândesc la sens și mit. Ei transformă, de se poate, chiar pădurea în nimic.
Un copac e lumea-ntreagă, azi mascată până-n dinți. O lume aflată pe fugă, străpunsă de un fior tainic și o teamă devenită cronică, teama de acest Nimic. Deși, încă puternică, pare slăbită să mai lupte împotriva acestui dușman interior, nevăzut, viermănos. Parcă s-au epuizat toate mijloacele de combatere a lui, așa încât Nimicul se ridică țanțoș din propria-i nimicnicie și-și revendică drepturile de conducător, chiar de pantocrator al lumii fuginde, o lume în urma căreia mai rămân, pe ici pe colo, aruncate sau purtate de vânt, măștile-i inutile. E o luptă de supraviețuire, de genul Tom și Jerry, a mascaților care strigă disperați: Teamă! Teamă! Teamă!
Nimicul din noi este gaura neagră a ființei părăsite de sens, a ,,ultimului om” (der letzte Mensch/Nietzsche), a celui care își neagă propria existență, afirmându-și în lume propriul nimic sau descoperindu-se efemerității ca un nimic întruchipat și închipuit, a omului inutil sieși și mortificat în fața provocării iubirii reale a semenului suferind, e omul invidiilor și al denigrărilor, calomniindu-și chiar propria existență, a omului care vrea a face binele, sinucigându-și singura idee vie rămasă pe portativul vieții sale intelectuale, a sufletului lipsit de suflet. De acest nimic nu trebuie să fugim. Înaintea lui, măștile nu ne ajută, căci masca fugară (plecată), tot nimicul o taie.
În fața acestui Nimic se stă demn și fără frică de moarte, precum străbunii noștri au făcut. Ei ne aduc mereu aminte, prin jertfa lor, că războiul/nimicul din afară se câștigă înlăuntru, transformându-ne nimicul interior, prin credință, în destin. Nu e vorba de pace între nimicuri. E vorba de ceva mult mai mult, și anume de anihilarea lor prin transformare, precum odată apa în vin.
În fine, parafrazând pe Mântuitorul aș zice: Nu vă temeți de Nimic!
