MIRON CRISTEA, LA ALBA IULIA, ÎN ZIUA MARII UNIRI

Distribuie pe:

Chemările pe care le desprindem din viața și istoria poporului român dintru începuturi, iar după 24 ianuarie 1859 cu mai multă îndreptățire, sunt chemări clare la unitate. Vrerile lui Vodă Rareș de a găsi calea spre unirea tuturor românilor, jertfa lui Mihai Viteazul care pecetluia testamentar unitatea de neam nu ca vis, ci ca realitate, acțiunile energice ale pașoptiștilor se împlineau la această dată care se veșnicește în istoria noastră ca dată a micii Uniri, și care potențate, urmau să se încununeze la 1 Decembrie 1918. Această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918 a devenit pentru noi, românii, prefacerea visului în realitate. Prefacere pentru că el era și trebuia doar să se manifeste. Crez și împlinire, Unirea este pentru români o permanentă chemare la muncă, la viață, la bucurie și desăvârșire. Conștiința de fii ai bisericii dreptmăritoare este un îndemn, o chezășie, dar și o mărturie a părtășiei noastre la opera de înflorire a gliei străbune, de care ne simțim atât de legați prin obârșie. Să facem deci din crezul și împlinirea Unirii un imn al muncii, al bucuriei și al desăvârșirii. Și unitatea de cultură a țărilor române a fost o realitate puternică în viața poporului nostru. Creația populară unitară, izvorâtă din viața comună întregului neam românesc, a contribuit la rândul ei la păstrarea și perpetuarea ideii de unitate a poporului nostru. Ea a stat la temelia formării culturii noastre naționale.

Alba Iulia se numără printre puținele localități din țara noastră care au fost predestinate să ocupe un loc de cea mai mare importanță în istoria poporului român din îndepărtata preistorie și până în contemporaneitate. Oraș bimilenar, învăluit în nimbul legendar al unor mari evenimente istorice, Alba Iulia s-a întipărit adânc în mintea și inima poporului român. El apare, peste veacuri, în conștiința fiecărui român ca un simbol al jertfelor și biruințelor în lupta pentru eliberare socială, independență și unitate națională. Această străveche așezare este o mărturie grăitoare a iscusinței și talentului creator al înaintașilor noștri, care au reușit să mențină aici un puternic centru de civilizație ce s-a dezvoltat de-a lungul vremurilor. Oraș al gloriei străbunilor, oraș al marilor dureri, Alba Iulia avea să devină prin actul de la 1 Decembrie 1918, după jertfe de secole, altarul realizării marelui ideal al poporului român: unitatea politică.

Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a fost întâmpinată în toată Transilvania cu o nemărginită bucurie și însuflețire. Momente importante au dus pas cu pas către înălțătoarele și neasemuitele clipe din 1 Decembrie 1918. Cu un entuziasm de nedescris, românii, cu mic, cu mare, s-au îndreptat spre Alba Iulia care i-a primit cu cea mai mare căldură. Peste o sută de mii de români ardeleni (unii martori oculari vorbesc chiar de două sute de mii de oameni) s-au adunat pe marea câmpie de la Alba Iulia, care s-a transformat într-o mare de oameni, deasupra căreia fâlfâiau sute și sute de drapele tricolore, ca o revărsare de ape uriașe, încât se părea că tot pământul s-a mișcat din temelii. În dimineața zilei de 1 Decembrie 1918, la ora 7, s-a săvârșit câte un serviciu religios în ambele biserici, ortodoxă și unită, după care episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, a înălțat o rugăciune către Dumnezeu, o patetică rugăciune de mulțumire care a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor care se aflau de față. În rugăciunea sa, Miron Cristea scoate în evidență atotputernicia lui Dumnezeu, în opoziție cu micimea omului, și Îl roagă pe Părintele luminilor să nu-și întoarcă fața nicio clipă de la încercatul și oropsitul popor român. Iată, în continuare, câteva cuvinte din această rugăciune: “Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru; Tu ai văzut strâmtorarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipsit de pământ. Tu ai împlinit și cu noi ceea ce ai făgăduit de demult: Sfărâma-voiu jugul de pe tine și voiu rupe lăgăturile Tale; lărgi-voiu, hotarele Tale, aduna-vă-voiu dintre popoare și vă voiu strânge din țările unde sunteți împrăștiați; restatornici-voiu judecătorii tăi ca mai înainte, și sfetnicii tăi ca la început. ... Doamne, Dumnezeul nostru, pace dă nouă, pace peste pace, celor de departe și celor de aproape; Doamne, mântuește-ne și ne curățește de păcatele noastre, pentru numele Tău; îndreptează urmele noastre și faptele noastre, ca să locuim în locul acesta și să luăm mărire mare și nume vecinic și să lăudăm numele Tău cel sfânt. Veniți, deci, să ne închinăm și să cădem Domnului și să plângem înaintea Lui și să-i făgăduim, zicând: Iată, noi și feciorii și fetele noastre, și frații și surorile noastre, umbla-vom întru așezământul legii părinților noștri. ... Varsă întru inimile noastre, ale tuturora, cereasca Ta pace, și ne dăruiește și nouă pace în viața aceasta”.

Episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, a rostit apoi o memorabilă cuvântare în care spunea printre altele: “Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică, pornită în contra agresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale (...). Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg (...) Am ferma convingere că glasul nostru unanim și prin voi glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: «Până la Tisa!» Amin!”. Acest discurs al episcopului Caransebeșului cuprinde într-o sinteză ingenios alcătuită întreaga istorie de frământări, lupte și aspirații ale poporului român. El relevă gânduri formulate și exprimate de atâția alți mari înaintemergători întru ideea de sorginte comună daco-romană a românilor, urgisiți de-a lungul timpului “de năvăliri ale populațiilor migratoare, de asuprirea Semilunei, a pajurei bicefale și a cnutului țarist”. El este un elogiu al măreției nației românești și expresia credinței că se va împlini curând realitatea istorică înfăptuită deja de voința românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. Finalul discursului episcopului de Caransebeș, acele trei cuvinte “Până la Tisa!” - amintesc dintr-un anume unghi al mesajului lor, de sintagma atât de cunoscută din poezia “Doina” a lui Eminescu: “De la Nistru pân' la Tisa ...”.

Prin proclamarea unirii Transilvaniei cu România s-a încheiat procesul legic al desăvârșirii statului național român. Unirea a constituit expresia voinței libere și conștiente a maselor largi populare. Unirea românilor într-un singur stat, în 1918, a fost pregătită cu secole înainte, pentru că ea însemna o străduință firească pentru cei de aceeași origine și limbă, de pe ambele versante ale Carpaților, să trăiască pe vecie împreună.

Lasă un comentariu