Pandemia de COVID-19 a împins educația și mai aproape de limită: a crescut numărul copiilor aflați în afara sistemului de învățământ, digital sau tradițional, și a scăzut numărul copiilor care învață efectiv. UNICEF a tras un semnal de alarmă în legătură cu această criză, de ani de zile, încă dinainte ca actuala pandemie să agraveze situația. În România, 400.000 de copii nu merg la școală sau nu termină învățământul obligatoriu. Conform ultimelor rezultate la evaluarea PISA, realizată de OCDE (2019), 44% dintre adolescenții de 15 ani nu reușesc să citească sau să scrie corect. Guvernul României investește anual în educație 38.000 de milioane de lei, reprezentând 3,4% din bugetul total anual al României.
Imaginați-vă că sistemul de învățământ este o afacere. O afacere a cărei țintă este educarea tuturor copiilor (frecventarea școlii este obligatorie de la vârsta de 5 ani până la 15 ani) și pregătirea lor pentru o viață împlinită și productivă. O afacere în care 20% dintre obiective nu sunt realizate și în care aproape jumătate dintre “produse” (cu alte cuvinte, copii educați) nu ating un standard de calitate acceptabil. Este oare o afacere în care ar trebui să investim? Răspunsul este “Da!” Ar trebui să investim în educație, însă o astfel de investiție este justificată doar dacă investim mai mult în învățământ, mult mai mult, și nu în anii viitori, ci acum, în 2021. Altfel, educația și copiii se vor afla în continuare într-o situație de criză. Această creștere a fondurilor dedicate educației nu este altceva decât o investiție. O investiție în copii și o investiție în viitorul economiei, în progresele și bunăstarea țării. Măsurile remediale, precum programul “A doua șansă”, sunt mult mai costisitoare, fiind însoțite de cheltuieli greu de cuantificat, vizând incluziunea socială a celor mai vulnerabili copii: copiii din mediul rural, copiii din familii sărace sau rome, copiii cu dizabilități. Îmbunătățirea accesului școlar și a calității educației este corelată în mod direct și pozitiv cu dezvoltarea economică, prin urmare reprezintă o investiție ce va fi recuperată înzecit. Studiile ne arată că fiecare euro investit în educație aduce un randament de cel puțin 9%. Acest randament este chiar mai mare atunci când se pune accent pe educația timpurie, deoarece fiecare euro cheltuit în domeniul educației timpurii atrage un randament de 7-17 euro. O educație mai bună nu contribuie doar la o economie mai puternică, ci și la o sănătate mai bună, la un nivel de sărăcie mai redus, la diminuarea violenței asupra femeilor și copiilor, la reducerea corupției, la o mai bună guvernare și la o democrație mai puternică.
Așadar, cât mai trebuie să investească România pentru a transforma o afacere falimentară într-una de succes? Pentru început, ar fi bine să dubleze suma investită, ceea ce ar permite României să atingă nivelul mediu (nu nivelul cel mai ridicat) al cheltuielilor dedicate educației în cadrul UE. Indicat ar fi să se investească chiar mai mult decât dublul sumei actuale. Ajungem astfel la întrebarea crucială referitoare la destinația fondurilor. UNICEF deține o vastă experiență în domeniul educației, grație programelor desfășurate în întreaga lume și în România. Din 1991, am sprijinit Guvernul României pentru a îmbunătăți sistemul național de învățământ, prin programe precum Campania “Hai la școală!”, Pachetul Educație incluzivă de calitate, tranziția de la ciclul gimnazial la liceu și educația timpurie a copilului, printre altele. Grație experienței noastre globale și locale, știm cum să abordăm această criză a educației. Cum anume? Dați-mi voie să prezint 10 acțiuni importante care, atunci când sunt realizate, au un efect pozitiv imediat asupra accesului la educație și a calității învățământului.
În primul rând, includerea tuturor copiilor în educația timpurie. Știm deja că educația timpurie a copilului este cea mai importantă intervenție educațională disponibilă, deoarece în primii ani de viață creierul se dezvoltă cel mai rapid. De asemenea, cu cât un copil începe mai devreme școala, cu atât șansele de a rămâne în școală sunt mai mari, la fel și rezultatele sale școlare. În al doilea rând, transformarea tuturor școlilor și a sălilor de curs - inclusiv a lecțiilor online - într-unele incluzive și dotate cu facilitățile, capacitățile și serviciile ce permit abordarea diversității, fiind deschise tuturor copiilor, indiferent de etnie, statut socio-economic sau abilități. În al treilea rând, asigurarea unor programe de educație parentală accesibile tuturor. Formarea părinților și implicarea lor în educația copiilor lor au un impact direct asupra accesului la învățământ și a performanțelor școlare ale copiilor lor, cu atât mai mult acum când atât de mulți copii fac cursuri de acasă. În al patrulea rând, e nevoie de o mai bună administrare a școlilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine provocărilor locale privind accesul și calitatea educației. Pentru aceasta, va trebui să se extindă responsabilitățile conducerii școlilor și să se delege mai multă autoritate directorilor de școală, alături de fonduri discreționare. În al cincilea rând, curriculumul național trebuie să reflecte cerințele secolului XXI și să includă materii obligatorii, precum cele referitoare la educația civică, deprinderile de viață, abilitățile socio-emoționale și competențele digitale. Nu trebuie să se schimbe doar conținutul pentru a răspunde nevoilor, ci și metodologiile didactice. În al șaselea rând, cadrele didactice au nevoie de formare inițială și continuă pentru a se putea adapta la conținutul aflat în permanentă schimbare și la noile metodologii didactice. Acest lucru este și mai imperios acum când majoritatea cursurilor se desfășoară online. În al șaptelea rând, toate școlile ar trebui să fie conectate la internet (și la curent) și să dispună de instrumente și echipamente digitale pentru predarea noului curriculum. În al optulea rând, trebuie să crească semnificativ numărul consilierilor școlari pentru ca serviciile oferite de aceștia să fie accesibile tuturor copiilor. Experiența noastră arată că ar trebui să fie disponibil câte un consilier pentru maxim cinci sute de copii. În al nouălea rând, trebuie să se asigure că toate școlile dețin instalații sanitare adecvate și acces la apă. În al zecelea rând, acțiunile nu vizează numai sectorul educației. Investițiile realizate în alte domenii sociale vor permite îmbunătățirea indicatorilor din educație. Abordarea problematicii sărăciei, a excluziunii și a violenței asupra copiilor va contribui nu numai la creșterea numărului de copii școlarizați, ci și la rezultate școlare mai bune.
Recenta revizuire a Legii nr. 292 privind asistența socială reprezintă un pas important înainte. Aceasta va oferi copiilor și familiilor lor acces la servicii comunitare de bază, furnizate de către o echipă restrânsă de profesioniști locali, un asistent social, un asistent medical comunitar și un consilier școlar. Este dovedit faptul că acordarea unor astfel de servicii gospodăriilor, mai ales celor mai vulnerabile, are un impact direct asupra sărăciei. Prin aceste acțiuni-cheie, se poate asigura că sistemul de învățământ din România parcurge reformele necesare și că toți copiii merg la școală, învață și devin cetățeni productivi și responsabili care contribuie la prosperitatea, sustenabilitatea și dezvoltarea națiunii. În vremuri precum cele pe care le trăim acum, nevoia de a acționa este cât se poate de stringentă, iar miza este cât se poate de mare.
Am început cu un mesaj legat de importanța finanțării. Niciuna dintre acțiunile menționate mai sus nu se poate realiza fără finanțare, iar în lipsa acestor acțiuni, sistemul de învățământ va continua să înregistreze performanțe slabe și să se adâncească în criză. Dar există și un al doilea mesaj, la fel de important, referitor la necesitatea unui leadership stabil la nivelul sectorului. România va avea în curând un nou guvern și un nou parlament și va începe elaborarea bugetului de stat pentru anul 2021. Aș dori să fac apel la toate partidele politice să se asigure că ministrul educației și echipa sa rămân în funcție cel puțin pe durata întregului mandat pentru a putea realiza reformele necesare. Țara a avut aproape 30 de miniștri ai educației în 30 de ani, majoritatea cu competențe excelente și cu entuziasmul necesar pentru a răspunde acestor provocări imense din domeniul educației. Însă, oricât de competenți și de entuziaști ar fi, aceste reforme nu vor funcționa dacă nu există stabilitate.
