De la o vreme, datorită ticăloșiei aberante a celor care conduc țara, ducând-o, pas cu pas, spre dezastru, m-a cuprins o revoltă teribilă, o scârbă imensă și o greață amară, ai căror embrioni există însă, în mine, încă de pe vremea anilor '57-'60, când eram elev în școala militară de ofițeri activi. Astăzi, însă, s-a ajuns la paroxism. De aceea, de ceva vreme, am decis să nu mai bag în seamă mocirla, scursura și antiromânismul politichiei românești, ci să mă ocup doar de proiectele mele: redactarea și tehnoredactarea a trei reviste, finalizarea romanului în lucru “Ancore pe nori” - cel de al zecelea -, a volumelor de versuri viitoare, câte or mai fi, și a tratatului de strategie, la care lucrez de multă vreme. Sunt proiecte grele, care necesită mult efort creativ și de documentare, analiză și sinteză, precum și asumarea unor responsabilități necesare pentru vremurile în care trăim. Dar eu fac asta de o viață. Totuși, țin să precizez că, în școala militară, pe care eu o iubesc foarte mult, așa cum iubesc toate școlile pe care le-am absolvit totdeauna cu brio, care m-a format ca om și ca ofițer, am învățat să fiu ceea ce sunt. Nu instrucția în sine, nici programul extrem de dur și exercițiile tactice și de specialitate erau insuportabile - ba chiar îmi erau foarte dragi -, ci propaganda prost făcută, cu argumente stupide, care nu avea aproape nicio legătură cu armata, cu viața militară și nici măcar cu patriotismul. Așa cum nu are nici acum.
Nu contest necesitatea învățământului politico-educațional în armata de atunci și nici în cea de acum, dacă s-ar mai face așa-ceva și dacă ar avea vreo legătură cu știința politică, cu istoria neamului, cu valorile naționale și universale, cu cultura națională, universală și militară. Fără arondarea educației și instrucției militare și de orice fel la sistemele de valori naționale și universale, la știința politică, la cunoașterea și înțelegerea suporturilor și determinărilor geopolitice și geostrategie, s-ar genera contingente de roboți umani incapabili să înțeleagă ce fac și de ce o fac, ce este patria și care sunt valorile ei și de ce neapărat această patrie trebuie totdeauna apărată spre toate orizonturile. Contest doar dobitocia, aberațiile, lipsa de creier și, mai ales, trădarea. Statul dac a pierit tot ca urmare a unor trădări în favoarea Romei, menținerea în separație și chiar în ostilitate, timp de secole, a teritoriilor locuite de români s-a datorat presiunii imperiilor care ne înconjurau și ne sufocau, ca un șarpe Anaconda, interesului lor și, probabil, înțelegerilor lor tacite de a menține cele trei identități românești într-un areal de siguranță strategică (interioară, în cadrul Imperiului Austro-Ungar, și exterioară, în cazul Imperiului Rus și Imperiului Otoman), la care se adăugau trădările unora dintre boieri, ale unora dintre domnitori și neputinței comunităților divizate ale românilor de a înțelege necesitatea și posibilitatea unirii și de a se lupta cu cei trei coloși.
Așa a fost mereu și tot așa este și acum. Ba chiar mai rău, mult mai rău...
Simt nevoia să exprim totuși câteva reflecții. Rog displayul calculatorului să le suporte și, pe cei care vor avea disponibilitatea, timpul și răbdarea, să le citească, să le analizeze și să încerce să le înțeleagă, în conținutul și spiritul lor, dar mai ales în esența lor.
1. În decembrie 1989, Armata României, care avea, pe atunci, o doctrină proprie, bazată pe apărarea țării spre toate orizonturile, un efectiv de vreo 300.000 de militari-luptători activi, constituiți în patru Armate (cu 10 divizii mecanizare, dislocate în zonele de operații, cu două divizii de tancuri - una la București și alta la Târgu-Mureș, în general, pentru contralovitură, dar nu numai -, cu 6 brigăzi de vânători de munte, cu numeroase mari unități și unități de artilerie, de rachete și artilerie antiaeriană, cu o logistică pe măsură), în o mulțime de comandamente ale armelor, cu o divizie de aviație și câteva regimente de aviație, cu două divizii de apărare antiaeriană, cu o divizie maritimă, o brigadă de vedete purtătoare de rachete și torpiloare și numeroase alte forțe, la care se adăuga o rezervă substanțială de vreun milion și mai bine de luptători, încadrați, la nevoie, potrivit planurilor de mobilizare, pentru completarea cu efective a unităților operative și în unitățile și marile unități prevăzute a se înființa în caz de război, ele însele având, în stoc, nu doar armamentul și munițiile necesare, ci și echipamentul, pus pe umerașe, în unitățile și marile unități active, care aveau obligația managementului punerii în operă a planurilor de înființare a acestora. Rezerviștii erau convocați, periodic, la pregătire, în vederea actualizării cunoștințelor și deprinderilor, cunoașterii și familiarizării cu noua tehnică introdusă în înzestrarea armatei. Îndeosebi, din 1964 încoace, armata era dotată, prioritar, cu tehnică militară fabricată în România, depozitele de alimente, carburant și muniții erau pline, iar tancurile din unitățile care constituiau eșaloanele de luptă aveau muniția în ele. După criza din 1968 (invazia Cehoslovaciei de către forțele Tratatului de la Varșovia, la care România nu a participat), au fost înființate formațiunile de gărzi patriotice, care consolidau și mai mult puterea armată a țării. Practic, aproape fiecare cetățean era și un luptător instruit și capabil de a apăra țara.
Sunt doar câteva cuvinte despre o construcție de apărare care încorpora în ea un efort extraordinar, inteligență, responsabilitate, patriotism, sacrificii, bravură. N-a fost deloc ușor. Nici neriscant. Doctrina războiului întregului popor pentru apărarea țării transformă populația în luptători, iar riscul să fie nimicită într-un război pe viață și pe moarte crește imens. Or, această vulnerabilitate, asumată, arată cât de grea și amenințătoare era situația, cât de riscantă era o astfel de doctrină și cât de asumată era o astfel de decizie politico-militară. Dar așa a fost.
Primul tanc românesc are povestea lui, de-a dreptul eroică, ținând seama că într-un astfel de colos se asamblează peste 75.000 de repere și că el a fost adus, în câțiva ani, la cotele moderne la acea vreme ale tancului TR-850, aflat și acum în înzestrarea puținelor subunități de blindate care au mai rămas. Avionul IAR-93, care a echipat două regimente de aviație, era pe cale de a ajunge unul dintre cele mai performate avioane la clasa lui, dar, imediat după 1989, au fost tăiate, cu o furie criminală, 75 de avioane care echipau regimentul de aviație de la Craiova și pe cel de la Ianca. Subsemnatul a zburat cu un astfel de avion, la Craiova, după ce zburasem, la Borcea, cu MiG-21, în cabina 1 a MiG-ului fiind căpitan-comandorul Dorel Luca, azi, generalul Dorel Luca, unul dintre așii aviației militare supersonice a României, apoi cu MiG 29, unul dintre cele mai performante avioane din lume, la acea dată. Desigur, nu se putea face o comparație între ele, dar IAR-93 nu era avion multirol, ci doar unul de atac la sol și de sprijin al Forțelor Terestre, care se comporta admirabil în apropierea solului. Dar și escadrila de MiG 29 a dispărut sau a fost donată la alții, așa cum au dispărut, tăiate cu aparatul de sudură sau aruncate la gunoi, și obuzierele de 122 și cele două divizii de tancuri și tancurile care echipau centrele de instrucție echipaje tancuri de la Roman și Buziaș și multe, foarte multe altele.
În calitatea mea de jurnalist militar, specializat în pregătirea de luptă și învățământ militar, am fost prezent în toate unitățile armatei, la instrucție, în marșuri, pe mașini de luptă sau pe jos, la toate aplicațiile cu sau fără trageri de luptă din poligonul Cincu, de la Mălina, de la Babadag, de la Cârțișoara etc., din munți și de la câmpie, de pe fluviu și din mare. De aceea cunosc în detaliu întreaga armată de atunci, de la nivelul Ministerului Apărării Naționale și Statului Major al Apărării (pe atunci Marele Stat Major), la cel al marilor unități, unităților și subunităților, iar concluzia mea, după 10 ani de comandant de pluton, 2 ani de stat-majorist într-o brigadă, 2 ani de studii la Academia militară, absolvită ca șef de promoție, 2 ani la minister și 24 de ani de jurnalism militar, dintre care 20 la ziarul central al armatei, este aceea că am avut o armată extrem de puternică și de competitivă, cu statele majore de armate, mari unități și unități închegate și foarte bine pregătite, cele mai multe dintre ele la cel mai înalt nivel, care reprezenta o forță de temut, fiind una dintre primele 14 sau 15 armate ale planetei.
Ar fi foarte multe de spus - pentru că am petrecut, în această instituție aflată în scutul de extremă urgență al țării, 40 de ani ca militar activ și 10 ani în calitate de cercetător științific gradul 1, dar mă rezum la atât.
(Va urma)
