Au început să vină colindătorii, ieri am primit un grup, așa că m-am gândit că ar fi de folos să revin asupra unui text mai vechi despre “descolindat”. Adunați în cete și rânduiți după criterii de vârstă și neam, colindătorii au început să se pregătească din seara Sfântului Niculae pentru parcursul ceremonial ce-l au de îndeplinit.
În comunitățile tradiționale, până nu demult, refuzul de a-i primi - chiar dacă se întâmpla foarte rar - era aspru sancționat printr-un gest ritualic contrar colindatului, numit “descolindat”. Etnologul Petru Caraman a introdus acest termen în circuitul științific, explicându-l prin “a întoarce în rău urările de bun augur ale colindei sau ale colindelor cântate anterior.”
Descolindatul este un colindat “pe dos”. Implică gesturi ritualice violente precum smulsul porții, mânjitul ușilor cu păcură, stricatul acoperișului, alungarea vitelor și păsărilor din curte și este însoțit de formule incantatorii aducătoare de rele, un contra-ritual păgubos, revers malefic al colindatului.
Uneori versurile sunt comice: “Câte cuie sunt pe casă/ Atâția păduchi în casă/ Și-atâția șoareci pe masă!”, alteori licențioase: “Colindă, colindă/ Bagă iapa-n tindă/ O leagă de grindă/ Îi dă fân să roadă/ Și-o pupă sub coadă!”.
De multe ori, descolindatul devine amenințător: “Descolindă-l, drace/ Cu curu-n darace/ C-o găină neagră/ Praful să se-aleagă/” sau se transformă în adevărate blesteme versificate, care mai de care mai înspăimântătoare: “Dare-ar brânca-n porci/ Și holera-n găini/ Dare-ar ciuma-n boi/ Și gălbeaza-n oi/ Dare-ar turba-n câni/ Lovi-i-ar inima pe stăpâni!”.
În Muntenia a fost atestată cea mai cumplită formulă de descolindat, în care vătaful rostește blestemul, iar ceata de colindători îl confirmă printr-un “Amin!” strigat în cor: “Trăsni-v-ar Dumnezeu pe toți din casă/ Amin!/ Și casa să v-o trăsnească/ Amin!/ În foc să se topească/ Amin!/ Holdele-n câmp să nu vă mai crească/ Amin!/ Oile și vacile să vă stârpească/ Amin!/ Și nimic să nu vă mai sporească/ Amin!”.
O altă formă de descolindat poate fi considerată și restituirea darurilor gazdei zgârcite, situație extrem de rușinoasă în care colindătorii nemulțumiți aruncă darurile spunând: “Să vă fie pomana dracului”, apoi întăresc greutatea celor zise cu un “Amin!” rostit tot în cor.
După ce am aflat câteva dintre ripostele vindicative ale colindătorilor refuzați, să vedem ce e colinda, de unde vine, cum și unde se cântă.
Colinda este o urare cântată vocal, în grup, cu caracter festiv, augural, de prevedere a viitorului și asigurare a norocului, de invocare a nașterii luminii, iar odată cu venirea creștinismului, a Nașterii Mântuitorului. Din punct de vedere etimologic, latinescul “calendae” în contact cu slava (“koleda”), a generat forma româneasca - colinda. Există însă cercetători care derivă termenul din grecescul “corus” cu semnificația de rotire, horă, precum drumul ancestral circular parcurs de colindători.
Nenumărate sunt colindele noastre, tematica lor este de o mare diversitate, iar clasificările au ajuns să fie adevărate provocări pentru etnologi. Există colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de pețit, familiale, cosmogonice, satirice, de doliu, de vânătoare și multe altele. Sunt colinde de tip roman (agrare), colinde mithraice (solare), colinde creștine (pe teme biblice), colinde “hibrid” mito-religioase.
Prin repetarea colindei de zeci sau poate de sute de ori într-o noapte, colindătorii activează forța magică a cuvântului, devenind protectori supremi ai comunității, aducători de noroc și belșug. În mentalitatea țărănească arhaică, simpla amintire a numelui în colinde era considerată de săteni un fel de vrajă, de incantație, menită să se înfăptuiască.
