“Mi-a rămas săpat în minte de pe când eram copil/
Că sunt Om, că am o Țară și o Limbă și un Neam/
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moții miei/
Că din ei răsare pâinea și prin mine trăiesc ei”.
(Nicolae Drăgușin, poet al ziarului “Emigrantul român”)
- Cu toate că țara îi plină-plinuță de “Doctori în științe” și de “Doctori Honoris Causa”, eu când sunt bolnav nu mă duc la niciun astfel de doctori, ci mă duc la un medic uman.
- Dacă viață însemnă nu numai drumuri bătătorite de trecutul îndepărtat și de prezent apropiat, ci și de o iscoditoare și realistă privire în viitor, atunci cum se explică faptul că învățământul românesc este într-o permanentă antireformă, neizbutind, din Decembrie '89 încoace, niciunul dintre miniștrii lui să-i de-a de cap!
- Se anunță “legiferarea” a încă unei aberații, îndelung gândită de mai marii lumii occidentale europene. Așa-zisa Instanță Judiciară (dictatorială) Supremă Europeană CEDO, intenționează să ne interzică sfânta taină a botezului pruncilor nou născuți. Acel ceremonial religios menit să definească credința unui întreg neam creștin. Judecătorii amintitei instanțe se gândesc să își motiveze opțiunea, spunând cum că ar fi dreptul copilului să decidă, când va fi mai mare (ca și în cazul orelor școlare și a celor de religie), nu numai dacă vrea sau nu să fie botezat, ci și în ce anume cult. Este ca și când nu părinții, împreună cu medicii pediatrii și cu cei de familie, trebuie să decidă când și pentru ce trebuie vaccinat, preventiv, copilul împotriva bolilor specifice unei anumite vârste. Sau dacă să frecventeze sau nu grădinița și școala, ca și când copilul ar putea, chipurile, să decidă singur aceste lucruri importante, când va ajunge la vârsta de 14 ani! Sunt cretinismele și aberațiile globalizării forțate a omenirii, tendințe specifice tot mai neomenosului și păgânului început de mileniu 3 al pământenilor acestei lumi ca nelumea!
- Să știți că de vină suntem aproape toți, pentru neregulile pe care le vedem la tot pasul. Dau doar un singur exemplu. Aflată într-un continuu proces de instabilitate instituțională și legislativă, Școala Românească “oferă” cadrelor didactice și elevilor săi mult prea multe materii alternative și relative, între care: Istoria românilor și a României, Literatura Română și Religia. De vină suntem toți, dar mai ales părinții copiilor și dascălii de școală. Cei din trecut ne povesteau cât de viteji și de mari luptători ne-au fost moșii și strămoșii; cum îi băteau ei în bătăliile eroice pe turci, dar și cum a trebuit să își lase Sinan Pașa doi dinți, într-o ogarșă adâncită în pământul românesc de potcoavele copitelor picioarelor calului său, pus de oștirea munteană pe fungă de pe valea Neajlovului. Iar acei străbuni viteji, cinstiți și înțelepți, nu aveau nici instituția DNA-lui, nici cele ale Curților Constituționale și de Conturi, nici cea a Parlamentului, cu sute și sute de senatori și deputați, nici cea Avocatului Poporului, nici cea Prezidențială, nici cea a ministerelor învățământului, sănătății și armatei. Erau numai țărani-plugari și meșteșugari, iubitori de țară, de limbă, de neam și de credința străbună.
- De-ale începutului fostei monarhi regale a neamului românesc. În luna iunie a anului 1871, deci la cinci ani după urcarea pe tronul României, regele Carol I (n.20 aprilie 1839, Sigmaringen, Germania-d.10 oct.1914, Sinaia, Curtea de Argeș), scriindu-i uni prieten neamț de-al său, în limba lor maternă și paternă, mărturisea că “...românii sunt un popor care nu vrea să fie condus și totuși nu e în stare să se conducă singur”. Notă: Și a avut și încă mai are tot mai multă dreptate. Și mai ales acum, după trecerea a peste 149 de ani de la acea mărturisire sinceră a acelui rege-venetic, constatarea lui rămânând atâta vreme dezarmant de tristă și de supărător de valabilă! Și culmea-culmilor este că de o bună bucată de vreme doar se face că ne este un imparțial și neutru președinte de țară, tot un conațional de-al acelui prim-rege german al României. Și tot ca și el vorbitor calm și cântător al limbii poetice a lui Goethe (1749-1832), însă mereu arțăgos și arogant în graiul românesc și melodios al lui Eminescu (1850-1889).
- Luați aminte la o “zicere” a unui neprieten, care ca și mine face parte din aceiași breaslă ingrată, sărăcăcioasă, tracasantă și periculoasă a scrisului în orice limbă a lumii: “E periculos să urci pe scările pe care nu le-ai făcut tu, căci nu ști când se rup. Abia când ai ajuns sus, îți dai seama că nu ești la capătul drumului. Câți dintre cei care au de toate câte vor în această lume, rămân conștienți că, de fapt, n-au nimic? Azi noapte, în vis, am fost în stele, dar era prea multă curățenie acolo și m-am reîntors pe Pământ și în locul pe care-l merit”.
Notă: Până la urmă, la sfârșitul vieților noastre, toți vom ocupa locul pe care îl merităm. Trupurile celor mulți și săraci vor fi puse în coșciuge din scânduri din lemn ieftin, acoperite cu pământurile greoaie și umede. Cele ale bogaților vremii vor sta la priveghiuri așezate în mătăsurile sicrielor din sticlă de cristal transparent și bine armat, urmând a fi introduse în cavouri învelite în plăci de marmură, nu în micile cutii din metal care ruginesc, încuiate cu cheiuțe nefolositoare nimănui, umplute cu cenușa trupurilor arse pe vetrele încinse, de flăcările crematoriilor, destinate celor părăsiți de familii sau uitați în morgile spitalelor COVIDULUI-19. În toate aceste sumbre ipostaze terminale ale existenței omului pe pământ, medicii-legiști ai lumii, preoții, floricultorii, diricarii și groparii își văd de treburile lor, nestingheriți nici de ploile reci, nici de vânturile vânturoase și nici de albul zăpezilor iernii. Ca urmare, ei doar par că au uitat de apropiata inversare a rolurilor pe acest pământ! Cândva, și undeva anume, până și lor le va veni rândul!
