Conștiința, de obicei, nu ne înșală. De la ea știm cum suntem, când greșim. De noi înșine nu ne putem ascunde. De oricine ne putem ascunde, dar nu de noi înșine. Și, evident, nu ne putem ascunde nici de Dumnezeu. Căci conștiința e legea lui Dumnezeu sădită în noi. Numai când ne pervertim conștiința, ea nu ne mai poate spune adevărul. Altfel, ea e măsura sigură a adevărului despre noi. Chiar și atunci când îl știe numai și numai ea. Chiar și atunci când cădem ușor de acord cu noi înșine, și ne împăcăm cu gândurile și faptele noastre păcătoase, cu lipsa de onestitate, cu ipocrizia, chiar și atunci, în forul nostru interior ea ne spune că greșim. Avem doar speranța că nu mai știe nimeni. Ne amăgim însă cu această speranță. Căci știe Dumnezeu.
Oare ce poate fi mai convingător că dreptatea, ca lege dumnezeiască, e sădită în noi și că ea mărturisește în noi despre existența lui Dumnezeu și despre bine, despre dreptate și despre adevăr, ca legi care trebuie să guverneze viața noastră și a lumii? Acesta e un semn, că de conștiință, de noi înșine, nu ne putem ascunde. Conștiința e ca o oglindă care ne arată așa cum suntem. De suntem curați, ne arată curați. De suntem murdari, ne arată murdari. Numai o oglindă deformată sau murdară ne deformează, dar o oglindă dreaptă și curată ne spune drept. Tot așa ne spune și conștiința dreaptă, nepervertită.
Când a creat Dumnezeu pe om, a așezat în el o sămânță divină, mai vie și mai luminoasă decât o scânteie, pentru a lumina sufletul și pentru a-l face să deosebească binele de rău. Aceasta se numește conștiință, care este legea naturală nescrisă. Dacă conștiința noastră ne spune să facem un lucru sau să nu-l facem, dacă ea ne spune din nou și noi nu facem ceea ce ea ne zice, persistând în a o nesocoti, povara care apasă asupra ei o împiedică să ne conducă în viață, în mod clar. Asemenea unei lămpi a cărei claritate este întunecată de impurități, ea începe să ne facă să vedem lucrurile mult mai confuz, mult mai obscur. După cum, într-o apă tulbure, nimeni nu-și mai poate vedea fața, tot așa și noi ajungem să nu mai distingem vocea conștiinței și facem ceea ce noi nu dorim. Totuși, nu e nimeni care să fie lipsit de glasul conștiinței, fiindcă ea este ceva dumnezeiesc în noi, care nu moare niciodată. Ea ne amintește, fără încetare, de datoriile ce le avem. Însă noi suntem cei ce nu le ascultăm.
Să ne silim să ne păzim conștiința, atât timp cât suntem în această lume, având grijă să nu nesocotim mustrarea ei, în orice împrejurare, și să nu o înlăturăm de la nicio faptă, oricât de mică. Căci din lucrurile mici, așa zise fără însemnătate, se nasc lucruri mari. Începem prin a zice: Ce însemnătate are, dacă zice cutare cuvânt? Ce însemnătate are, dacă eu mănânc cutare mâncare? Ce importanță are, dacă eu mă ocup de o afacere? Se poate atunci zice: Astfel se poate ajunge până la a nesocoti lucrurile importante și grave, sugrumând conștiința.
Și, în sfârșit, se ajunge la paguba de a cădea la o totală nesimțire a conștiinței. Să avem grijă de a nu nesocoti lucrurile mici, să luăm aminte de a nu le socoti fără însemnătate. Ele nu sunt mici, fiindcă devin o boală, o deprindere. Să fim atenți la lucrurile ușoare, pentru ca să nu devină grave. Virtutea și păcatul încep din lucrurile mici, însă duc la lucruri mari, bune sau rele.
De aceea Mântuitorul ne îndeamnă de a ne păzi conștiința sub forma unui avertisment, fiecăruia în mod diferit. Căci conștiința este aceea care ne învață ceea ce este bine și ceea ce este rău, prin mustrarea ei; ea este aceea care ne arată ceea ce este de făcut și ceea ce nu este de făcut. Ea este aceea care ne va acuza în veacul viitor. Însă păzirea conștiinței prezintă o mare diversitate de aplicări. Trebuie să o păzim cu privire la Dumnezeu, cu privire la semeni, cu privire la lucrurile materiale; cu privire la Dumnezeu, având grijă de a nu nesocoti poruncile ei, chiar în lucrurile care nu sunt cunoscute de oameni și de care trebuie să dăm seama. Fiecare păstrează conștiința sa față de Dumnezeu, în taină, de pildă, atunci când nu neglijează rugăciunea, când nu este lipsit de grijă față de pasiuni care vin asupra inimii și nu consimte cu ele. Atunci are conștiința trează față de Dumnezeu, când evită să judece pe aproapele său, fără să știe el, într-un cuvânt, pentru tot ce se petrece în taină și pe care nimeni nu cunoaște decât Dumnezeu și conștiința noastră și aceasta în fața lui Dumnezeu.
Conștiința față de aproapele constă în a nu face absolut nimic din ceea ce știm că rănește sau asuprește pe aproapele nostru, fie că este o acțiune, o vorbă, o atitudine sau o privire. Căci sunt și atitudini care rănesc pe semeni. O privire, de pildă, poate supăra. Pe scurt spus, ori de câte ori omul știe că face ceva care ar tulbura pe aproapele, conștiința sa este aceea care îl aprobă sau îl mustră. De aceea trebuie să avem grijă de conștiința față de oameni. În sfârșit, să păzim conștiința față de lucrurile materiale. Aceasta înseamnă să ne păzim de a le folosi în scopuri rele, de a nu lăsa să se piardă sau de a nu fi așezate la locul lor. Conștiința față de lucrurile materiale ne călăuzește și cum să ne îngrijim trupul, cum să ne îmbrăcăm. Prin îmbrăcăminte, putem să trezim sau invidia semenilor sau să ducem în ispită. Conștiința este aceea care ne indică atitudinea și felul corect, sănătos și folositor de îmbrăcăminte. Același lucru se poate spune și despre alimente. Putem să ne săturăm cu legume și cu fructe sau măsline. Însă, în loc de a ne mulțumi cu acestea, putem cădea în lăcomie față de mâncare. Și aceasta e împotriva conștiinței.
Concluzionând, spunem că nu trebuie să lăsăm conștiința să adoarmă, pentru orice lucru. Trebuie să fim totdeauna cu luare-aminte și să ne păzim de toate greșelile care ne duc în pericol. Să avem o conștiință trează față de lucruri ca ele să nu devină pentru noi un subiect de condamnare.
