2021 - ANUL OMAGIAL AL PASTORAȚIEI ROMÂNILOR DIN AFARA ROMÂNIEI

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2021 drept “ANUL OMAGIAL AL PASTORAȚIEI ROMÂNILOR DIN AFARA ROMÂNIEI”.

Vremurile pe care le trăim cauzate de această pandemie ne arată încă o dată, dacă mai este nevoie, și se pare că este nevoie, cât de fragilă este viața omului pe pământ, cât de mare nevoie este pentru om să păstreze legătura cu Dumnezeu neîntreruptă, acel Dumnezeu care este Izvorul vieții noastre pământești, dar și al celei veșnice, spre care tinde orice creștin adevărat. Ne arată aceste vremuri cât de mare este nevoia de rugăciune frățească, de ajutorare sinceră între semeni, dar și de solidaritate practică și nu una teoretică.

Cu siguranță că această stare pe care o trăim este cu voia lui Dumnezeu. Important pentru noi este să o valorificăm într-o perioadă de revenire la credința moșilor și a strămoșilor noștri, adică la o credință practică, trăită; de întărire a credinței noastre acolo unde ea a început sau începe să slăbească; de sporire a dragostei frățești sinceră și necondiționată, de intensificare a comuniunii cu cei vii, atât cu cei de lângă noi, dar și cu cei plecați pe alte meleaguri pentru o fărâmă de pâine în plus sau nu, câștigată cu multă sudoare și chiar uneori cu umilință, pentru simplul fapt că nu ești “de-al lor”; dar este și o perioadă de comuniune și cu cei adormiți ai noștri plecați în veșnicie.

Este o temă abordată pertinent de Sf. Sinod, uitându-ne puțin în istoria de migrare a românilor, o istorie începută la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, ca urmare a schimbărilor survenite după Primul Război Mondial, dar și al migrărilor unor români ortodocși ardeleni, bănățeni, bucovineni în SUA sau Canada. Astfel, primele parohii românești apar la 1903, la Regina Sask în Canada, 1904 la Clevland, 1907 la Viena.

Cu atât mai mult, migrația se intensifică după Al Doilea Război Mondial și mai ales în perioada comunismului instaurat la noi în țară. Ultima bornă care marchează creșterea numărului de români în afara granițelor țării este Revoluția de la 1989.

Încă de la început, Patriarhia Română s-a îngrijit de aceste comunități, grijă care s-a concretizat în primul rând prin înființarea de parohii, pentru a-i putea strânge laolaltă pe români, iar mai apoi prin înființarea de eparhii, pentru o mai bună coordonare a tuturor activităților sociale și nu numai. Astfel s-au înființat eparhii în: Basarabia, Bucovina de Nord, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Ucraina, Europa Centrală și de Nord, Europa Occidentală și Meridională, cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă, Ierusalim, Iordan și Ierihon, Muntele Athos, Cipru, Turcia, Africa de Sud și Japonia.

Biserica, prin toate acțiunile desfășurate în diaspora, a înțeles greutatea românilor care s-au dus într-o societate secularizată și individualistă, fiind priviți deseori cu răceală sau suspiciune, fapt care nu aduce liniștea sufletească de care are nevoie omul. Biserica a rămas acolo singurul loc unde românii se pot simți “acasă”, pot simți bucuria regăsirii și trăirii credinței strămoșești așa ca “la mama acasă”, pot să-și aline dorul de cei dragi de departe și dorul locurilor natale, într-un cuvânt, își pot redescoperi originile. Un lucru esențial pe care l-au mărturisit foarte mulți, a fost acela că la Biserică puteau vorbi în limba “lor”, limba neamului, limba mamei și a tatei și a copiilor lăsați acasă.

Prin toată activitatea cultică desfășurată de astfel de parohii, dar și prin evenimentele culturale desfășurate aici, prin acțiunile social-filantropice, acțiuni care, pentru unii pe când se aflau în țară nici nu știau că există astfel de lucrare a Bisericii, se promovează valorile Ortodoxiei și ale poporului român, se transmit tradițiile românești, se cultivă limba română.

Prin toată activitatea Bisericii noastre din diaspora nu se încearcă decât a ajuta pe românii de acolo să nu-și piardă identitatea de români, de creștini ortodocși, de oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Doar astfel se poate să nu se ajungă de la distanța geografică, la distanța sufletească față de cei dragi, față de țară, față de Biserică. “Sporirea comuniunii și conlucrarea fraternă între românii care lucrează sau studiază în afara României și cei dragi rămași în țară este o necesitate” - spunea părintele patriarh Daniel. Este nevoie de prețuirea familiei tradiționale binecuvântată de Dumnezeu prin Sf. Taină a Cununiei, de dragostea părintească, filială și frățească, de educarea generației tinere în duhul iubirii de Dumnezeu, de Biserică și de neam, de cultivarea virtuților esențiale pentru o bună și solidă dezvolare trupească și sufletească: dragostea, compasiunea, solidaritatea față de cei aflați în suferință, blândețea, sinceritatea, curajul, încrederea, munca cinstită.

În tot acest sens al grijii Bisericii față de cei plecați în afara țării, la 25 februarie 2009, Sf. Sinod a instituit ca prima duminică după Praznicul Adormirii Maicii Domnului să fie dedicată migranților români, ca semn al grijii pastorale din partea Bisericii lui Hristos. Fără doar și poate, pentru toți cei plecați definitiv sau temporar din țară, Biserica strămoșească rămâne mama spirituală a tuturor, care nu-i va abandona niciodată pe fiii săi chiar dacă unii lovesc încă în trupul mamei duhovnicești, în mădularele lui Hristos, susținându-i mereu prin rugăciunile ei, dar și prin activitățile și acțiunile punctuale concrete desfășurate.

Nu trebuie să-i uităm și să le fim recunoscători și preoților care slujesc aceste comunități din diaspora.

De aceea, să privim cu nădejde în pronia dumnezeiască acum la sfârșit de an 2020, dificil din toate punctele de vedere, spre noul an care a venit, anul Domnului 2021, și să nu uităm un lucru: doar rămânând împreună în duh și în adevăr, putem răzbi mai ușor și noi, cei care am rămas pe meleagurile natale ale țărișoarei noastre, dar și cei care, din diferite motive, se află pe meleaguri străine.

Cu aleasă prețuire și binecuvântare, vă urez “LA MULȚI ANI BINECUVÂNTAȚI, ROMÂNI DE PRETUTINDENI”!

 

Lasă un comentariu