Trăim cu toții o viață care ne solicită fizic, nervos și emoțional. Unii dintre noi facem față mai ușor tentațiilor, greutăților, stărilor nervoase, dezamăgirilor, alții simțim că se prăbușește totul în jurul nostru. Categoric sunt mulți factori care ne pot ajuta să trecem mai ușor prin aceste stări, sau, din contră, ne pot “afunda” în aceste stări. Ce facem? Cerem ajutor sau încercăm să răzbim singuri? Știm cu toții de la bunicii și părinții noștri că totul e mai ușor de dus “în doi”, când găsești un om de încredere cui să te destăinui, un om ale cărui sfaturi sunt total dezinteresate, pe a cărui discreție, prietenie și sinceritate te poți baza. Dar, ce te faci când realizezi că ești singur/ă? Că oamenii nu au timp și chef de tine, de problemele tale, de impasul tău, sau, și mai trist, că cei pe care îi credeai prieteni “de suflet” s-au retras ușor din viața ta și au uitat să-ți mai dea un telefon să te întrebe dacă ești bine, dacă ești fericit/ă? Disperi sau cauți în propriul tău “EU” o rezolvare, o soluție... dacă nu a problemei, a situației, cel puțin a stării în care ești, a felului în care te simți? Putem apela la familie... dar tindem să-i protejăm, cu riscul de a ne cufunda în singurătate. Putem apela la ajutor profesional, dar suntem noi și societatea ro mânească pregătiți să acceptăm ideea, că a cere ajutor profesional, atunci când turnul tău de apărare care este respectul de sine, încrederea în ceea ce ești și poți realiza, stă să se năruie, este ceva normal? Este familia și anturajul atât de aproape de noi încât să sesizeze, să perceapă semnele “decăderii” noastre emoționale și psihice, chiar dacă noi încercăm să ascundem semnele și chiar efectele acestui zbucium prin care trecem? Mai există și pornirea de a ne îndrepta spre Dumnezeu, Credință și Biserică... de care, de fapt, nu ar fi trebui să ne îndepărtăm niciodată. Mulți dintre noi refuzăm această pornire pentru că ne gândim la reacția prietenilor noștri, care se declară creștini, dacă noi am merge la spovedit sau la Biserică pentru a cere sfatul sau, pur și simplu, a sta de vorbă cu Duhovnicul nostru. Deci, până la urmă, se nasc mai multe întrebări, mai multe frustrări în dorința noastră de a face ceva pentru o stare de bine pe care ne-o datorăm nouă înșine. Răspunde-mi, tu ce ai face?
