La 5 ianuarie 1875, comitetul școlar din Comănești, comună fostă românească, ajunsă româno - “secuiască” prevedea 30 de minute alocate în programa școlară, pentru religia reformată, și 90 de minute (dovadă că raportul dintre români și românii “secuizați”, adică ungurizați prin “maghiarizare” era încă de 3/1), pentru cea greco-unită. În 1910, nu mai avea niciun locuitor declarat român.
Astăzi, urmașii românilor cer autonomie “secuiască”, adică ungurească sau, pardon, “maghiară”!
Sat exclusiv românesc, la 1566, Lăzăreni număra câteva familii de “secui” la sfârșitul secolului XVIII. Ca prin minune, în 1800, piere, într-un incendiu, “biserica românească”.
După 1867, încep presiunile dar românii majoritari rezistă în jurul preotului mucenic Boeru. La moartea acestuia, autoritățile refuză să primească preotul unit, trimis de Blaj (1910).
Vine, în schimb, “fișpanul” județului, care le explica locuitorilor că strămoșii lor n-au fost “budos olahok” ci “pecenegi”, adică “un neam strălucit” de “viță ungurească”.
Românii nu răspund, potrivit cercetătorului Sabin Opreanu, iar oficialitățile, după un chef de pomină, redactează, în numele lor, un proces verbal, atestând că au cerut să treacă la catolicism. Din 1.000 de familii, ca să nu bată la ochi, cca 261 de români rămânând “uniți”.
La Gheorghieni, “biserica românească” a fost devastată și distrusă în 1916.
Curteni, sat exclusiv românesc, atestat la 1332, devine “Udvarfalva” la 1900, fiind declarați români doar 46 de locuitori din 606. Restul de 560 deveniseră “secui” adică “unguri” sau, pardon, “maghiari”.
La fel a evoluat satul exclusiv românesc Șoimeni, la “noua calitate” consfințită prin numele de “Csomortan”. În 1913, românii “uniți” au fost trecuți forțat, ca și cei din Ciceu și Pauleni, la Biserica romano-catolică.
Astăzi, urmașii lor declară că sunt “secui”, adică “unguri”, pardon, “maghiari”, cerând autonomie UDMR-istă. Și exemplele pot continua cu Ciumani, Boroșneu Mare și Mic, Dobolii de Sus, etc. Numai că, în aceste localități declarate “curat” ungurești, se constată că toată antroponimia era românească.
Pe baza izvoarelor (arheologice, epigrafice, documentare, narative) și a recensămintelor (cele mai importante ca izvoare, chiar falsificate fiind) se poate aprecia că, în 120 de ani, au dispărut în Covasna 41 de sate exclusiv românești (14 în perioada 1800-1867 și 27 în era dualistă), iar în Harghita 59 (17 în perioada 1800-1867, 42 în era dualistă).
Istoricul Húnfalvi Pál, pe numele de naștere Paul Hunsdorfer, deci el însuși un maghiarizat, nota, la sfârșitul veacului XIX: “În general, considerăm neîndoielnic faptul că, între secuii de azi, o parte este de obârșie românească”. Iar etnograful german Rudolf Bergner (1860-1899) era în măsură să stabilească etapele procesului:
Etapa bilingvismului - acceptarea, ca a doua limbă, a “maghiarei” (Se dădea ca exemplu satul Voșlobeni de lângă Gheorghieni);
Etapa uitării limbii natale, dar cu păstrarea confesiunii ortodoxe (ex. Satul Joseni);
Etapa finală a pierderii confesiunii.
Așa au devenit “secuiești”, adică ungurești: Vărghiș, Racoșu de Sus, Aita Mare, Beliu, Ivănești, Cernatu de Sus și de Jos, Dobolii, Brateș etc.
În alte zeci de localități, doar bisericile ortodoxe părăsite mai amintesc de originea românească a locuitorilor: Bodogaia, Lăzăreni, Curteni, Sărata, Budin, Mărtinuș, Daia, Corund (catolicizat la 1720), Angheluș, Ghidfalău, Olteni etc.
În multe altele, doar vechile cimitire, chiar dacă, uneori, și numele de pe cruci au fost maghiarizate: Jigodin, Șoimeni, Păuteni, Ciceu.
Iată de ce, când procesul continua sub ochii noștri, la Zagon, de exemplu, când alde Dămăcea (Domokos), Cojocaru, Columban sau Radu(ly) susțin în Parlamentul Țării nu interesele românești, ci pe cele ale “Europei”, ar trebui să ne îngrijorăm și să luăm măsuri.
Cel puțin să explicăm autenticei Europe, nu “Europei” Sfântului Ștefan, care moare de dragul și de grija noastră, că tot tam-tam-ul cu “deznaționalizările” în România, în timpul regimului “comunist” și după, nu este altceva decât povestea hoțului care strigă, atunci când este prins, “Hoții!”.
Din fericire, procesul a fost, dacă nu întrerupt, cel puțin încetinit de evenimentul petrecut la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia.
În baza normelor de drept internațional recunoscute și promovate de toate statele la sfârșitul Primului Război Mondial (1914-1918), inclusiv de statele agresoare învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria) și, cel puțin declarativ, de către nou inventata jucărie masonică, Rusia Sovietică, la 1 Decembrie 1918 s-a înregistrat un act juridic de voință națională, cu valoare de drept internațional: istorica Declarație, prin care poporul băștinaș și majoritar din Banat, Partium și Transilvania proclama unirea sa și a teritoriilor românești de la est de Tisa cu Țara: “Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească (Partium - n.n.), adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.
Având aceeași valoare juridică, dar precedând cu doi ani Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) istorica Declarație a fost recunoscută și de comunitățile alogene: ungurii și ungurizații prin “Actul de constituire” și Manifestul Consiliului Național Maghiar de la Târgu-Mureș, proclamând, în perioada 31 octombrie/ 3 noiembrie, “recunoașterea Statelor naționale formate sau în curs de formare“, secuii, adică “maghiarii”, prin Declarația din aprilie 1919, publicată în “Uj Villag” din Sibiu, sașii, prin Declarația Adunării de la Mediaș (9 iunie 1919), evreii, prin Moțiunea de la București, din martie 1919, țiganii, prin Hotărârea Adunării de la Târnăveni (27 aprilie 1919) etc.
Ea a fost recunoscută și de Ungaria, prin Articolul 45 al Tratatului de Pace care preciza că “Ungaria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, potrivit stipulațiilor articolului 27”.
Doar oficial, pentru că Ungaria a căutat să promoveze în continuare “maghiarismul” și “maghiarizarea” sub toate steagurile și culorile, ungurii, schimbându-și peste noapte opțiunile sociale și politice, în bloc, fără fisuri și cu o nonșalanță (a se citi “tupeu”) de invidiat , ori de câte ori a fost nevoie, pozând mereu ca maeștri în arta răsturnării imaginii, din opresori în “victime” și etern “nedreptățiții” Europei.
Doar-doar vor mai înșfăca o halcă de pământ străin pe ai cărui locuitori să-și exercite talentul în arta deznaționalizării!
