ISTORIA ROMÂNILOR, ZESTREA NOASTRĂ DE AUR CE TREBUIE PĂSTRATĂ CU SFINȚENIE

Nu este deloc întâmplătoare preocuparea președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, pentru modul în care este tratată istoria neamului românesc, la nivelul școlar, pentru tendința unor ONG-uri, oficiali din Parlament sau din cadrul Ministerului Educației Naționale, de a o reduce din programa școlară până la a o anihila. Cel care tratează astfel acest obiect de studiu, extrem de important pentru cultura generală, dă dovadă nu numai de crasă ignoranță, ci și de faptul că el însuși nu cunoaște trecutul propriului său neam, dând astfel apă la moară celor care ne invidiază pentru trecutul nostru în raport cu al lor, motiv pentru care, în opinia acestora, este mai bine să nu fie cunoscut, și peste el să se aștearnă tăcerea.

Eruditul profesor ne sugerează că, prin istorie, fiecare popor, națiune dispun de lada lor de zestre. Iar dacă stăm și privim împrejur și chiar mai departe, românii se pot mândri, pe bună dreptate, cu cea mai bogată și mai valoroasă ladă de zestre, atât prin vechimea ei, cât și prin conținut, prin acuratețea acesteia. De remarcat este faptul că românii, prin ei înșiși, cât și prin strămoșii lor, n-au cotropit pe nimeni și n-au călcat o palmă de pământ dintr-a altora, pentru că tot spațiul în care au trăit și s-au dezvoltat a fost al lor. În consecință, în decursul vremurilor, ei n-au primit nimic, ci au dat, dintr-a lor, cu duiumul.

Adevărul de netăgăduit, consemnat de nenumărați istorici ai Europei și lumii, începând cu grecul Herodot (anul 500 î.e.n.), este că strămoșii noștri traci, iliri și geto-daci au dominat, practic, continentul, cu deosebire în partea centrală și de sud-est, acum două mii de ani înainte de Cristos. Faptul acesta, dovedit științific, l-a făcut pe marele nostru istoric, Nicolae Iorga, să afirme că prin strămoșii săi, poporul român are o vechime de două ori bimilenară, ceea ce înseamnă peste patru mii de ani. Practic, nu există țară în Europa în care să nu se fi descoperit urme palpabile ale civilizației geto-dace. Faptul acesta l-au evidențiat, pe baza documentelor puse la dispoziție, chiar și reporterii Formulei AS care, mai anii trecuți, și-au propus să străbată continentul pe urmele strămoșilor noștri, începând din Marea Britanie până în Peninsula Iberică, Munții Pirinei, Alpii Elvețieni, Litoralul Mării Baltice, până în Asia Mică și Nordul Greciei. Pretutindeni au fost găsite urme palpabile ale existenței civilizației daco-române. Apogeul civilizației strămoșilor noștri este considerată perioada de domnie a regelui Burebista (anii 70-44 î.e.n.), când, adunându-i pe geto-daci laolaltă, a reușit un stat puternic, ce cuprindea tot centrul și sud-estul Europei, de la jumătatea Austriei, în vest, la Munții Păduroși din apropierea Kievului, partea cea mai mare a Balcanilor, până în nordul Greciei, Munții Pindului, Asia Mică și, în Est, dincolo de Bug, în stepa rusească. O suprafață imensă de cel puțin 4-5 ori mai mare decât România de azi. Și n-a fost vorba de o cotropire, ci de strângere laolaltă a aceleiași seminții.

Primul și principalul demolator al acestui stat pe care erau răsfirați geto-dacii, ilirii și tracii a fost imperiul roman, care a cucerit încă înainte de era noastră, rând pe rând, teritorii din spațiul strămoșilor noștri, dinspre periferie spre centru. Așa, de pildă, Panonia (azi Ungaria), care a făcut parte din regatul lui Burebista, a fost cucerită de romani, cu circa 150 de ani înaintea Daciei (anul 106 e.n.), iar Moesia și Tracia, din sudul Dunării, cu un secol înaintea erei noastre.

Dacă romanii au avut, prin civilizația lor, un rol benefic, invazia barbară care a urmat, începând din secolul III era noastră, și care a durat aproape o mie de ani, ne-au ținut pe loc, îngreunându-ne evoluția. Pe lângă cei care au fost și au dispărut, precum goții, gepizii, pecinegii, hunii, avarii, din primele secole ale erei noastre, îi reținem pe cei care au sosit și n-au mai plecat, făurindu-și vetre pe pământul strămoșilor noștri. Este vorba de slavi, în general: sârbi, sloveni, croați și bulgari, în peninsula Balcanică, de ucraineni, și ruși în nord și est, și, bineînțeles, de unguri, în vest. Slavii s-au extins, din nordul Europei, în secolele V-VII, iar ungurii în secolul IX. Așadar, cine va avea curiozitatea să studieze istoriile de început ale Bulgariei, Serbiei, Croației, Bosniei-Herțegovina, Sloveniei, Slovaciei, Ucrainei și Rusiei europene, dar mai ales a Ungariei va constata că pe teritoriul acestora primii locuitori amintiți sunt ilirii și tracii, adică tocmai strămoșii noștri, după care, evident, s-au perindat diverse seminții, cei nominalizați mai înainte făurindu-și vetrele pe vetrele strămoșilor noștri. Acesta este doar un aspect. Adică, în vreme ce românii făceau istorie în spațiul european, de bulgari, slavi, unguri și turci nici nu se știa. Unii nici nu începuseră să se desprindă din zonele lor de obârșie, din Podișul Altai al îndepărtatei Asii.

Acesta este doar un aspect. Deși primordiali în spațiul european, românii n-au reușit să se țină tot timpul pe linia de plutire. Valurile de invadatori au ajuns de multe ori să-i supună, dar nu să-i disloce, asigurându-și, prin vremuri, permanența în zonă. Dovedindu-se în sinea ei o nucă tare, deși atât de râvnită pentru frumusețea și bogățiile nemăsurate, Dacia lui Decebal a reușit să reziste, în vreme, ca o fortăreață invincibilă, vecinii hulpavi care s-au tăbărât asupra ei neputând să o supună decât pe felii. Transilvania la unguri și austrieci, Moldova și Muntenia la turci, și în parte la ruși. Imperii, unul și unul.

Deși în acest context perspectivele reînvierii Daciei, prin România, erau sumbre, iată că istoria a început totuși să ne facă dreptate. Primul semnal a fost lucrarea unică a lui Mihai Viteazul, de la 1600, prin unirea simbolică a celor trei provincii, după care a urmat Unirea cea Mică, adevărată, de la 1859, a cărei aniversare de 162 de ani se apropie. A venit apoi Războiul de Independență, de la 1877, și în cele din urmă, Unirea cea Mare de la 1918. Însă vicisitudinile istoriei nu ne-au ocolit nici după această aproximativă Reîntregire. Au urmat 30 august 1940, cu Pactul Ribbentrop-Molotov, cu cedarea Basarabiei, apoi Diktatul de la Viena, cu ocuparea unei părți din Transilvania, de către horthyști și, în cele din urmă, dominația sovietică. După cum se poate bine vedea, toate acestea ni se trag, în principal, de la vecinii noștri, cărora, cândva, le-am oferit, într-un fel sau altul, casă și masă.

Cu bunele și cu relele ei, istoria românilor este, într-adevăr, imensă și greu de digerat. Spusă pe șleau, ea ar supăra pe mulți, dinăuntrul și din afara țării. De aici și opinia unor superficiali și împăciuitoriști că e mai bine să o facem uitată sau să o ciopârțim, pe ici pe colo, prin părțile esențiale. Așa ca, să nu se supere nimeni, iar noi, românii, rătăciți prin vremuri, să le ținem isonul. Omitem astfel faptul că prin această stratagemă ne facem rău nouă înșine, judecați doar după ceea ce suntem astăzi, codași ai Europei, pe multiple planuri. Cu această extraordinară carte de vizită, care este glorioasa noastră istorie, nu numai prin victorii, ci și prin suferințe, scoasă la vedere și promovată corect, am putea anihila multe din metehnele noastre, și mai ales falsa imagine despre poporul român care sălășluiește în mintea multora, aceștia profitând, în primul rând, de ancestrala noastră lene sau nepăsare, de a ne promova propriile interese, mai ales în domeniul imaginii a ceea ce am fost și suntem cu adevărat. Norocul nostru pare a fi cu străinii de bună credință, care ne mai scot din anonimat. Așa este recentul gest al publicației americane de mare prestigiu, New York Times, care ne-a înscris, pentru anul 2021, pe lista țărilor din lume recomandate ca destinații optime de vacanță. Oare este suficient acest lucru? Ministerele și instituțiile abilitate ale statului ce fac?

 

Lasă un comentariu