- Interlocutor: Popa Anamaria -
- Ați adoptat, la sfârșitul anului trecut, cel mai traumatizat câine de la Adăpostul din Luduș. Ce v-a determinat să luați această decizie?
- Sunt masterandă la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Închiriez o garsonieră în oraș și abia am suficient spațiu pentru cursurile fizice, care se desfășoară, momentan, online, deci acasă la fiecare student în parte. Cu programul zilnic, mult mai gol decât în mod normal, mi-am spus că nu există un moment mai prielnic, decât acesta, pentru a lua în grijă un animal nevoiaș. După puțină documentare, am aflat că micul spațiu de care dispun nu ar reprezenta o problemă pentru un cățel, atâta vreme cât i-aș satisface nevoile de mișcare prin plimbări puțin mai lungi și joacă mai multă. Există căței care dispun de curți imense și totuși stau lipiți de ușa de la intrare, vrând să fie cât mai aproape de stăpânii lor - în fond, câinii au nevoie de atât: afecțiune, hrană și adăpost. Am concluzionat, așadar, că, după sărbători, voi căuta cățelul potrivit. Dar l-am găsit cu mult mai repede. La începutul lunii decembrie, timp de vreo patru zile, am tot văzut circulând aceeași postare pe grupurile târgumureșene de Facebook ce vizează animăluțele din oraș și din județ: ,,Spre adopție... Se află la Adăpostul pentru câini fără stăpân din Luduș și așteaptă să fie salvat”, iar adăugate textului erau câteva imagini sfâșietoare, cu un câine blonduț, lipit de peretele din metal al cuștii, un cățel căruia i se citea în ochi o durere mult mai mare decât ar trebui să fie posibil. Au apărut și alte poze cu ceilalți căței din adăpost, iar în unele se vedea în fundal același cățel blonduț, încremenit în poziția aceea de lângă peretele de metal. După zecile de comentarii și de distribuiri, mă așteptam să se fi găsit imediat un om care să adopte câinele - oamenii păreau realmente mișcați de fotografiile respective. Totuși, după patru zile, mi-am pierdut răbdarea, văzând că din toți acei comentatori și distribuitori ai postării, nimeni - dar absolut nimeni - nu face vreun demers pentru a-l adopta. Speram să se ivească cineva cu măcar un apartament cu două camere dar, până la urmă, mi-am dat seama că ORICE i-ar fi mai bine cățelului decât gerul de decembrie și peretele de metal: așa că l-am adoptat și l-am luat acasă în lunea aceea, înainte de Crăciun. Ajunsă la adăpost, am avut o reacție viscerală la felul în care cățeii erau efectiv târâți de gât și de urechi din celulele lor, de către un angajat, și vârâți în cuștile de transport aduse de cei care îi luau acasă. Unii căței aveau răni sângerânde, iar două cățele au ieșit gestante de acolo.
Știam de dinainte că adăposturile de stat lasă de dorit, dar habar n-aveam cât de oribile sunt ele, de fapt.
- La câteva săptămâni după adopție, cum a evoluat câinele comportamental și relația dumneavoastră cu el?
- Am numit cățelul Phoenix, în speranța că va renaște într-un câine care se bucură de viață. Am observat din prima zi cicatricile de la diferite mușcături/lovituri pe care le are pe corp, dar din fericire, Phoenix a înțeles foarte repede că acum este în siguranță. Cel mai mare șoc a fost, pentru mine, faptul că, la aproximativ 3 ani, el nu știa să se joace: l-am făcut să alerge împreună cu mine după minge și încet-încet a învățat ce e joaca. Acum, după trei săptămâni de la adopție, Phoenix cere mereu mângâieri, stând cu burta în sus. Când mă vede, plânge de bucurie, asemenea puilor care plâng de foame. A învățat să stea într-o singură zi, iar să meargă cu lesa a învățat în doar zece minute. A dispărut din ochii lui orice urmă de tristețe, însă are o mare frică de alți câini. A avut chiar un fel de atac de panică prima oară când s-a întâlnit cu un câine extrem de blând, dar imens (fiți fără griji, l-am luat în brațe și l-am mângâiat până s-a liniștit). Nici nu-mi pot închipui prin ce a trecut pe străzi sau chiar în adăpost, unde era cu alți câini la un loc.
- Ce soluție vedeți pentru câinii fără stăpân?
- Ce ne rămâne de făcut pentru a ajuta câinii fără stăpân: sterilizare obligatorie; adopție, nu cumpărare; renunțarea definitivă la prostul obicei al petardelor de Revelion (speriați, câinii fug de acasă, sar garduri, se rănesc, își rup lanțurile - care, apropo, sunt ilegale - și le trag după ei sau se spânzură cu ele ș.a.m.d.); dar, mai ales, îndreptați-vă atenția și spre câinii mai în vârstă! Să știți că sunt mai ușor de dresat decât puii, având în vedere abilitatea lor sporită de a se concentra, așa că nici asta nu e o scuză plauzibilă. Orice câine, indiferent de rasă (sau ,,ne-rasă”), indiferent de vârstă și indiferent de experiențele prin care a trecut, are dreptul la viață. În schimb, el îți va întoarce iubirea înzecit. Și, până la urmă, toate viețuitoarele planetei, inclusiv noi, asta își doresc: să fie iubite.
