Motto: „A-mbrăcat cămașa morții
Domnul Tudor, ca Hristos…" (George Coșbuc, „Oltenii lui Tudor")
Se împlinesc două secole de atunci! La 23 ianuarie/ 4 februarie ale acelui an, Tudor Vladimirescu a declanșat „Revoluția de la 1821", adresând o Proclamație locuitorilor Țării Românești - Proclamația de la Padeș, prin care îi chema la luptă:
„Fraților locuitori ai țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nicio pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
[…] Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți. Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod […], ca să să atingă măcar de un graunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiți - numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!" (Fragment, Editura Corint, 2007)
În fruntea pandurilor a străbătut Domnul Tudor Baia de Aramă, Broșteni și Strehaia, unde i s-au alăturat cetele conduse de Dimitrie Macedonschi și Simion Mehedințeanu.
Nu întâmplător, căpetenia revoluției a fost Tudor Vladimirescu. Fiu de moșnean (țăran liber) din Vladimiri - Gorj, a fost crescut la curtea boierului Ioniță Glogoveanu, unde învață să scrie și să citească și se ridică, prin responsabilitățile care îi sunt încredințate (administrează moșia boierului, se îngrijește cu negoțul produselor obținute etc.), deasupra statutului unui țăran obișnuit. Părăsind slujba boierului, este numit vătaf de plai la Cloșani, una dintre cele mai izolate regiuni ale Olteniei, aflată pe granița cu Transilvania și Banat, unde este responsabil, împreună cu pandurii săi, de administrarea și menținerea ordinii în regiune. „Vătaf de plai" la Cloșani, unde există portretul său în pronaosul bisericii de aici, inspirat, desigur, de cel al lui Th. Aman, va avea numeroase proprietăți în zona mehedințeană, printre care și cula de la Cerneți, o alta din culele sale fiind administrată, mult mai târziu, chiar de un frate al lui Mihai Eminescu.
Războiul ruso-turc (1806-1812) va constitui o altă ocazie de a se remarca pe câmpul de luptă, ca locotenent în fruntea pandurilor săi olteni, obținând „Ordinul Sfântului Vladimir", clasa a III-a, ceea ce va însemna o oficializare a apartenenței sale la nobilimea rusă.
„Cu boierimea patriotardă din Craiova și București va păstra legături permanente, asfel că, după moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Șuțu (15.01.1821), i se va cere să pornească răzmerița și să se apropie, pe acest gol de conducere a Țării Românești, de capitală. Tot acum, va stabili legături și cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei («Filiki Eteria» însemnând «Societatea Prietenilor»), încrezându-se și el în promisiunuile deșarte ale țarului Alexandru I, care se va dezice, ulterior, de ei. Așa se face că prevederile «Proclamației» sale, alcătuită la mănăstirea Tismana (23 ianuarie 1821), vor fi împărtășite imediat de clasele sociale oprimate, dându-se, astfel, o speranță de înlăturare a privilegiilor feudale și a abuzurilor domniilor fanariote, într-un context balcanic favorabil, de lupte pentru libertate socială și națională, egalitate și unitate. (Trebuie amintite, în acest sens, mișcările de eliberare națională, precum cea declanșată de către sârbii lui Miloș Obrenovici, cea a grecilor din Peloponez sau Moreea, cea a haiducilor bulgari ori înrolările albanezilor în rândurile luptătorilor lui Tudor Vladimirescu.)
Ajuns în preajma Bucureștilor, la jumătatea lui martie (la 17 martie, era deja la Cotroceni), va fixa loc de campare a pandurilor săi în afara capitalei, pentru a o proteja de jafuri și violuri. Acum, pe o perioadă de o lună și jumătate, până când turcii trec Dunărea, la 1 mai 1821, este perceput de români ca fiind „DOMNUL" lor, de drept.
Intelectualitatea bucureșteană îi oferă sprijinul său, prin profesori cunoscuți, precum Gh. Lazăr (conducătorul Academiei Domnești de la „Sf. Sava") sau viitorul politehnist Petrache Poenaru, inventatorul tocului cu rezervor, abil socotitor al traiectoriilor unor tunuri cu care Tudor Vladimirescu fortificase mănăstirile din zona Olteniei și a Munteniei.
Este cunoscut, de regulă, sfârșitul tragic al „Domnului Tudor". Abia încheiase un tratat de întrajutorare cu Iordache Olimpiotul, în caz de atac al turcilor, pe 19 mai, când, pe fundalul unor nemulțumiri în rândul căpitanilor săi, datorate condamnărilor la moarte a celor dedați tâlhăriilor, este ridicat din mijlocul pandurilor aflați la Golești și dus spre Târgoviște. Prin trădarea chiar a lui Iordache Olimpiotul, a putut, astfel, să fie supus unor cazne crunte, spre a spune unde-și ține banii pentru cumpărarea armelor. În noaptea de 22 spre 23 mai, este interogat de un vestit criminal, Caravia, și, sub pretextul ducerii sale la Divan, împușcat în cap, decapitat, ciopârțit și aruncat în apa râului Dâmbovița sau, cum s-a răspândit legenda, într-o fântână părăsită. Amănunte ale acestei mișcări de eliberare naționale, cu aspecte politice și sociale dintre cele mai importante, ne oferă autorul primului roman social, «Ciocoii vechi și noi», al lui Nicolae Filimon (1862), responsabil cu arhivele, ceea ce i-a oferit posiiblitatea reconstituirii veridice a sfârșitului marelui patriot, Tudor Vladimirescu, la a cărui trădare a contribuit și protagonistul scrierii, ciocoiul «nou», Dinu Păturică." (E.C. Ninu, în „Domnul din Vladimir" sau „Jurământul lui Tudor")
Proclamația de la Padeș reprezintă un document programatic al mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc" din Țara Românească, și care cuprinde o serie de revendicări, printre care erau împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie. Căci „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor"!
„Cine trece Oltul mare,
Ce viteaz răzbunător,
Cine umple astăzi de teroare
Zbirii bietului popor.
Cine trece strâns în fiare,
Ocolit de vânzători,
Cine zace-n închisori
La ai țării apăsători.
Este Tudor, e oșteanul
Ce-spăimântă pe păgâni,
Este Tudor, e olteanul,
Este Tudor, domn român."
(I. Niculescu)
Domnul Tudor urma să ridice „norodul la arme", având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș" îi sperie pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod, cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor". Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană, că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod".
Intrând în București, în fruntea „Adunării poporului", este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia, de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor". Prezența lui Alexandru Ipsilanti, la București, în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor, de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai, Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit de colaborare cu otomanii.
Destinul lui tragic (romanțat, desigur) a devenit (în 1962) sursă de inspirație pentru scenaristul Mihnea Gheorghiu și regizorul Lucian Bratu, care au realizat un lung metraj artistic cu Emanoil Petruț în rolul titular.
Monumentul Proclamației de la Padeș a fost ridicat pe „Câmpia Soarelui", câmpul unde s-a desfășurat evenimentul istoric ce a marcat începutul Revoluției din 1821.
„Monumentul are o mare încărcătură simbolică. De departe pare a fi o piramidă maiașă, cu o pantă foarte abruptă. Piramida este încununată de un fel de altar surmontat de o troiță ce, totodată, simbolizează o făclie. Pe cele 4 laturi ale altarului sunt prinse basoreliefuri: Domnul Tudor flancat de stemele Valahiei și Olteniei, Adunarea de la Padeș, jurământul de supunere al boierilor și textul proclamației al cărui facsimil se găsește la Muzeul Național de Istorie a României de la București."
Inițiativa construcției monumentului aparține locuitorilor comunei, sub imboldul învățătorului Nicolae Spineanu, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la evenimentul istoric. Potrivit informațiilor de pe internet, monumentul a fost ridicat de arhitectul State Baloșin (nume cunoscut pentru realizările sale în perioada interbelică, printre care se numără mausolee ale eroilor și blocuri pe artere importante în București) și basoreliefuri realizate de sculptorii Gheorghe Tudor (acesta din urmă fiind semnat pe două dintre ele) și Emil Wilhelm Becker (sculptorul Casei Regale, autorul, printre altele, al monumentului „Avântul Patriei" de la Grădina Cișmigiu, Mormântul Soldatului Necunoscut de la București - Parcul Carol, etc.), după schițele pictorilor Stoica Dumitrescu și Costin Petrescu (nimeni altul decât autorul marii fresce circulare „Istoria Românilor" de la Ateneul Român).
Revoluția lui Tudor din 1821 se înscrie în seria revoluțiilor și războaielor de independență, de la sfârșitul secolului 18 și începutul secolului 19 (Franța, Statele Unite, America Latină, Serbia, Grecia), în care se urmărea răsturnarea ordinii sociale existente, îmbunătățirea situației economice pentru locuitorii de rând și/sau eliberarea de sub dominație străină. În cazul Țării Românești era vorba despre revenirea la domni pământeni și despre reducerea fiscalității și a corupției (încurajate de domniile fanariote), care obligau cea mai mare parte a populației la un trai mizer.
Proclamația de la Padeș se înscrie în familia declarațiilor și proclamațiilor popoarelor care au cerut guvernelor asupritoare, din vremea aceea, libertate și dreptate. Chiar dacă are un limbaj mai arhaic și este mai puțin cuprinzătoare pe fond decât texte de valoare universală, precum Declarația de Independență a Statelor Unite sau Declarația Drepturilor Omului în Franța, așa cum declarațiile menționate sunt sacre popoarelor respective, la fel, Proclamația de la Padeș, ca apel la revoltă împotriva asupririi, mesaj de o actualitate permanentă, își merită locul în conștiința tuturor românilor.
