Cândva, citirea unei cărți era o preocupare normală în viața unei persoane. Cândva, citirea unei cărți era curiozitate, destindere, refugiu, plăcere și educație. Cei din generația mea și poate câteva generații după, au cunoscut bucuria acestui fapt. Pe lângă obligativitatea citirii anumitor cărți, așa cum ne cereau profesorii ca “lectură obligatorie”, pe durata vacanțelor, mai existau acele rezumate scrise pe care noi trebuia să le prezentăm la începerea următorului trimestru, care, practic, stocau informația în creierul nostru, dar citeam. E adevărat că atunci, fiind copii, adolescenți, am fi preferat să batem mingea, să ne jucăm de-a prinselea, să socializăm ținând câte o felie de pâine în mână, în fața blocului, jucând șotron, dar...., în general, s-a citit. Am început cu “Povești nemuritoare” și am ajuns la romane de dragoste, cărți de aventuri, cărți polițiste, s-a citit Ion Creangă, s-a presărat, printre, câte o poezie de-a lui Eminescu, Bacovia sau Minulescu și nu numai, “La Medeleni” l-am citit regăsindu-mă, am plâns când a murit Winettou și stăteam cu sufletul la gură, savurând cărțile lui Rodica Ojog Brașoveanu. Te cufundai în citirea unei cărți și timpul, gălăgia, tot ce te înconjura, dispărea, Erai acolo, în poveste, folosindu-ți imaginația pentru a vizualiza un peisaj descris în cuvinte, pentru a percepe o stare pe care autorul încerca să ți-o explice, trăiai stări contradictorii, încercând să simți ce simte personajul, să percepi tonul dialogului scris în carte, practic îți regizai singur filmul cărții pe care o citeai. Fiecare pagină întoarsă îți punea imaginația la încercare, fiecare carte era o provocare, o bucurie, o experiență, o oportunitate. Ne-am dezvoltat puterea de a gândi, ne-am dezvoltat imaginația și categoric ne-am dezvoltat vocabularul. Dar, undeva, pe drum, în timp, noile generații au uitat și, și mai trist, nici nu cunosc ce înseamnă să citești o carte. Mergeam și la filme și știam să ne bucurăm și de ele, filmele fiind apoi, mult timp, subiect de discuție de-a lungul serilor petrecute în fața blocului, lângă o chitară. Aveam timp pentru tot.
Astăzi, nu știu.... ce a dispărut? Cartea sau bucuria lecturări unei cărți? Știm cu toții cât e de plăcut să vizionăm un film, cunoaștem toți diversitatea genurilor de film care există acum în cinematografie, nu contest calitatea efectelor speciale folosite și a multor filme care, într-adevăr, sunt reușite, și vor rămâne în istoria cinematografică, ecranizări extraordinare și fidele ale unor cărți deosebite. Dar... de ce nu mai avem timp să citim? Cum se motivează lipsa dorinței de a citi sau a reciti o carte? De ce găsim mereu scuze?
Detaliile cuvintelor scrise nu se vor putea regăsi pe o peliculă, cu toate că acea peliculă, film sau serial are, la bază, tot o carte, un scenariu. La baza nașterii unui film stă cuvântul scris. La baza istoriei, fie că e a literaturii, fie că e istorie la propriu, fie că e geografie sau e vorba de istoria umanității e cuvântul scris. Imaginile de pe retină se șterg, amintirile pălesc, vorba volant, dar ce e scris rămâne. Până și la vizionarea unui film, avem nevoie să citim dialogul pentru a-l înțelege. Oare de ce am uitat, cât de mult înseamnă să citim?
Dacă adolescenții, tinerii societății actuale, ar fi întrebați cum își petrec timpul liber, am fi șocați de timpul alocat filmelor și internetului și, de faptul că, lipsește cu desăvârșire răspunsul “citesc o carte”. Păcat! Trist!
Citirea unei cărți nu exclude vizionarea unui film. E chiar indicat să citești cartea și apoi să vizionezi filmul realizat pe baza unei cărți. Ei, aici vei percepe diferența. Diferența dintre a citi o carte și a viziona un film constă în bucuria privilegiului de a savura, crea, vedea și contribui, prin imaginația ta, la tot ceea ce autorul oferă prin cuvinte, pe când la vizionarea unui film te rezumi la a vedea și a trăi filmul prin prisma și imaginația regizorului. Ce alegi, ce alegem? Ideal ar fi să le facem pe amândouă. Să citim și să vizionăm, una completându-se pe alta.
