Indiscutabil, evoluția, progresul sunt procesele care ne-au adus pe noi, ca specie și ca individ, în parte, în punctul în care suntem acum. Am descoperit, am creat, am dezvoltat, am perfecționat tot ceea ce ne putea fi de folos. Nu mai putem acum concepe să ne trăim viața ca în Evul Mediu, ca acum 50 de ani sau ca acum 20. Avem nevoie de mai mult, mai repede, timpul s-a comprimat, dorințele noastre s-au multiplicat, nevoile au crescut. Societatea a evoluat, locurile de muncă s-au modernizat, omul s-a adaptat. Așa este și normal, să ne bucurăm de binefacerile civilizației și a tehnologiei. E lăudabil, e extraordinar, e necesar și benefic... până la un punct. Dezvoltarea atât de spectaculoasă în domeniul IT, a comunicațiilor, ne-a simplificat viața, ne-a ajutat și ne ajută, ne-a mai dat timp. Cu mult înainte de apariția acestui virus, care ne-a bulversat, a acestei situații pandemice, am început să ne confruntăm și să asimilăm o boală pe care organismul nostru, creierul și sufletul nostru a absorbit-o, în doze lente, fiind o boală cu “eliberare prelungită”, cum vedem scris pe multe prospecte de medicamente. O boală pe care noi am creat-o, am acceptat-o înțelegând greșit rostul și locul tehnologiei în viața noastră. Efectele sunt distanțarea și uitarea. La începutul acestei pandemii, termenul folosit pentru a încetinii răspândirea virusului era “distanțarea socială”. Distanțarea socială există deja, s-a instalat de mult timp între noi, în societatea noastră. Primul efect! Acum ni se cere “distanțare fizică”, pentru că cea socială există deja. Al doilea efect al înțelegerii greșite în utilizarea tehnologiei de ultimă generație este uitarea. Da, am uitat să fim prieteni, să fim fii și fiice, mame și tați. Ne-am distanțat emoțional unii de alții, am uitat cât de mult înseamnă prezența fizică, limbajul non verbal, mimica feței, zâmbetul, lacrima.
Tehnologia ne-a dat timp. Ce facem cu el? Dăm telefoane, vorbim online cu camera video ca să aflăm ce fac părinții, copiii, prietenii. Scuza? Nu am timp!!! O învățăm pe mama sau pe bunica să răspundă la un apel video și așa “împăcăm și capra și varza”. Ne sunăm copilul să îl întrebăm dacă a mâncat, dacă e bine și.... am rezolvat-o și pe asta. Ne liniștim conștiința și ne gândim că dacă ne-au văzut, vor fi ok. Apoi, îi certăm că nu comunică, că nu vin la masă, asta în cazul în care încercăm să luăm cina în familie, ne supărăm că stau închiși în camera lor, cu ochii în telefoane și tablete.
Trăim cu toții online. Din păcate, chiar și când ieșim la o întâlnire, care ar trebui să fie romantică, în care ar trebui să dialogăm, să ne deschidem sufletul, să glumim și să râdem, noi stăm cu telefonul în mână, atenți la ce se întâmplă în mediul online și, mai puțin, la cel/cea care e în fața noastră sau lângă noi. Ne exprimăm iubirea online, plângem online, cerem sfaturi online. De aproape un an, acest mediu online a fost benefic și foarte eficient în menținerea legăturilor dintre noi, ca prieteni, ca familie. Nu contestă nimeni cât de util a fost și este. Problema e că trăiam online și înainte de declanșarea pandemiei, distanțarea și uitarea existau deja și vom face asta și după ce se va termina pandemia. Pentru că e mai comod, pentru că nu avem timp și nici nu intenționăm să ne facem timp pentru noi și pentru ei, ei cei care fac parte din viața noastră, familie, rude, vecini, colegi sau prieteni. Copiii noștri vor suferi, de fapt suferă cel mai mult, pentru că vor devein adulții care vor menține această distanțare socială și emoțională, această viață fără prezența fizică, vor fi și ei doar un chip pe un monitor și o voce la capătul celălalt al telefonului. Trăim nu doar o distanțare socială și fizică, ci și una emoțională!
Vaccinul, vaccinurile, bunul Dumnezeu, imunizarea vor rezolva cumva, cândva problema acestui virus. Fizic vom fi bine. Ne va reveni gustul, mirosul, nu vom mai tuși, vom renunța la măști, dar depinde de noi să ne luăm viața înapoi, interacțiunea sufletească, emoțiile, empatia, bunele intenții, să le mutăm de pe site-uri, din mediul online și să le folosim în scopurile pentru care ne-au fost date, de a le trăi și dărui, de a ne bucura pe noi și de a bucura pe alții cu ele, de a le folosi în viața reală. Bine ar fi ca acest lucru să se întâmple înainte ca noi să murim înlăuntrul nostru, înainte ca viața noastră să se mute definitiv și irevocabil online.
