CUM S-A DESCOPERIT VATRA DACICĂ DE LA TEMELIA CASEI LUI EMINESCU

Toată lumea știe că la temelia casei de la Ipotești, în care a copilărit Eminescu, s-a găsit o vatră dacică. Vestea aduce mai mult a subiect mitologic decât a descoperire științifică. Iată, deci, ni se arată la lumina zilei cum a încolțit în sufletul genialului poet și gânditor cultul înflăcărat pe care el l-a purtat dacilor de vreme ce lui, leagăn i-a fost chiar vatra strămoșilor săi adorați.

Cum însă evenimentul e de o importanță capitală, ca să nu rămânem cu el la stadiul de imprecizie folclorică, ne-am adresat autorului descoperirii, pentru a afla datele reale, chiar de la sursă. Iar distinsa doamnă Dr. Lucia Olaru Nenati, cea care și-a dedicat viața Memorialului Ipotești și l-a ridicat de sub plaga indiferentismului nostru endemic pe un piedestal glorios, ne-a trimis acest impresionant documentar.

O COINCIDENȚĂ TULBURĂTOARE LA IPOTEȘTI

Eminescu rămâne cel mai asiduu cunoscător și asamblator al fragmentelor de mit pre-românesc, unificatorul și chiar creatorul lor, este cel ce așează pe temelia elementelor traco-dacice o construcție armonioasă și suplă de mitologie românească identitară.

De aceea este plin de forță simbolizatoare, o coincidență tulburătoare, faptul că la temelia casei sale din Ipotești, mai precis a atenansei (clădirea din curtea casei unde susțin cunoscătorii că dormeau băieții Eminovicieni), s-a găsit, ca într-o închipuire mitologică, o vatră de sorginte dacică, cu obiecte specifice.

Semnatara acestor rânduri a îndeplinit, în anii '70 funcția de muzeograf al acestui așezământ, calitate în care m-am străduit să descopăr și să aduc spre expunere cât mai multe elemente autentice amintind de poet și de familia sa.

Între altele, am militat și am obținut aprobarea de a demola clădirea de atunci a muzeului, dovedind că aceasta, o refacere din anii '35, era așezată greșit și neconformă cu originalul. Dar, mai întâi, s-a obținut aprobarea efectuării unor săpături arheologice, alături de casa muzeu, spre a se decoperta temeliile casei vechi, demolate în 1924. La realizarea acestui proiect al meu, respectiv la întreprinderea acestor săpături efectuate în primăvara anului 1976, mi-a dat ajutor profesionist directorul de atunci al Muzeului de Istorie al Județului Botoșani, de care aparținea pe atunci Muzeul de la Ipotești, regretatul prof. Paul Șadurschi (ulterior distins cu ordinul Meritul cultural în rang de cavaler). Ipoteza că poziționarea casei Eminovici nu corespundea cu imaginile fotografice și cu alte mărturii de epocă pe care o formulasem după sesizarea distanței diferite dintre colțul cerdacului și salcâmul martor, avea să se adeverească în urma săpăturilor și am avut plăcuta surpriză ca, pe măsură ce acestea înaintau, să vedem ivindu-se de sub casa existentă, așa cum am presupus, temeliile casei vechi.

Încurajați de acest rezultat, am sperat că poate vom găsi și temeliile celeilalte clădiri, aceea de serviciu din curtea casei unde un cercetător avizat (I.D. Marin) susținea că ar fi fost atenansa, o altă clădire unde dormeau băieții familiei Eminovici. Mai ales că obținusem de la un topograf din Câmpulung Moldovenesc, Gh. Spătaru, la care am ajuns în peregrinările mele, fotografia casei văzute din spate, dar și încă o fotografie a unei alte clădiri din curtea Eminovicienilor, care ar fi putut să fie acea atenansă. Am continuat așadar săpătura în acest scop. În acele noi casete practicate în solul din curtea casei, nu am găsit temelii de construcție, probabil atenansa era doar o construcție fără temelii, dar am găsit altceva foarte interesant și folositor pentru amenajarea muzeului: fragmente de veselă, unele tip Birmingham, drept care, ulterior, au fost căutate și găsite câteva farfurii de acest gen care au fost așezate apoi în vitrina muzeului; fragmente de sobe de teracotă - brâu, cărămizi și cahle - realizate odinioară la vechea Fabrică Pollak și care au fost date apoi ca model unei manufacturi de teracotă tradițională de la Mihăileni care a reconstituit cărămizile sobei, cu brâu și cornișă, din care s-au confecționat sobele existente și azi în casa memorială reconstituită.

Dar, pe când săpam și vorbeam cu colegii istorici și arheologi de la Muzeul Județean, pe care-i invitasem să fie de față la derularea proiectului meu, Gheorghe Median și Octavian Liviu Șovan, oameni aflați la curent cu practica săpăturilor arheologice, scoțând câte un fragment de tencuială sau de veselă din pământul săpat, spuneam, glumind, că, iată, am găsit un vas din neolitic sau paleolitic. Când, deodată, “ne-a înghețat râsul în gât”! Căci din pământul săpat au început să apară niște obiecte ciudate la care ne uitam uimiți, neînțelegând mai întâi ce sunt, dar despre care directorul Șadurschi, meseriaș experimentat, a înțeles primul că, într-adevăr, erau piese arheologice autentice! Degajând locul cu atenție însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem, săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era o vatră traco-dacă identificată, ca atare, de directorul arheolog, pe care erau fragmente de vase antice. Așadar, prin deschiderea unei alte casete, la 25 metri sud-est de colțul din stânga al muzeului, pe traseul unui șanț de 0,35 m adâncime la un nivel, ni s-a revelat existența unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăți de chirpic, având imprimate urme ale unor elemente de construcție din lemn, urme de cenușă și cărbune, printre care se aflau și numeroase fragmente ceramice.

Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curățate, tratate corespunzător și reconstituite de restauratori. Așa a apărut concluzia că pe traseul șanțului a fost surprinsă o locuință de suprafață din vremea provinciei romane Dacia, aparținând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta așezare de la Medeleni Cucorani. Așa cum a susținut arheologul Paul Șadurschi, concluzia a fost fondată pe asocierea în același complex de habitație a unor fragmente de ceramică tradițională dacică, provenind din vase borcan, unele dintre ele cu un brâu ornamentat cu incizii oblice și o cățuie fragmentară, pe fundul căreia se află ornament compus din incizii de linii paralele în zig-zag, cu fragmentele unei amfore de tip roman, supuse unei arderi secundare, cu prilejul incendiului, încât culoarea sa a devenit cenușie.

Reconstituite rapid de restauratorii din atelierele de la Muzeul județean Botoșani, acestea au dat la iveală o cățuie și o splendidă amforă de formă clasică, pe care specialiștii noștri au studiat-o și descris-o apoi în lungi excursuri științifice și au continuat săpăturile. Atunci, însă, a fost cert că obiectele aparțin epocii dacice și am fost mai mult decât tulburați să constatăm că sub clădirea unde bătrânul cercetător I.D. Marin ne spusese că s-ar fi aflat încăperea unde dormeau băieții Eminovicieni, se afla o așezare dacică. Descoperirea noastră avea să stârnească senzație în presa de atunci, apărând fotografiată în ziare, chiar și în revista Flacăra - atât de importantă pe atunci - în care semnatarul, Adrian Păunescu releva că această descoperire este “un lucru extraordinar, de o nobilă și imperativă frumusețe,... dovadă a prezenței în acele locuri a unei bătrâne așezări dacice. Paul Șadurschi, directorul Muzeului din Botoșani, și Lucia Olaru împreună cu toți cei care s-au ocupat de aceste treburi au privit uluiți ceea ce vedeau...: printr-o coincidență pe care numai stelele ar putea-o explica și limpezi, casa sub care s-a găsit acea așezare dacică, casa întemeiată pe un fascinant substrat dacic, este casa lui Mihai Eminescu”. Ba chiar, nu peste mult timp, poetul George Tomozei, tulburat de o intensă emoție poetică, a scris mai întâi un poem solemn, publicat în România literară, și apoi chiar o carte dedicată acestei descoperiri și intitulată Istoria unei amfore.

Această amforă avea să fie expusă, o vreme, în casa memorială, ca un tulburător și simbolic memento al sorții.

Dar și în presa locală, în ziarul “Clopotul”, îndelung mediatizat, precum și la manifestările periodice dedicate lui Eminescu, de pildă, în sesiuni de comunicări din cadrul Zilelor Eminescu, unde am prezentat și semnat, împreună cu directorul Șadurschi, articole și comunicări pe această temă. De relevat că acest distins specialist și om de caracter nu a practicat niciodată asumarea meritelor altora - chiar dacă mă aflam în subordinea sa din punct de vedere ierarhic - cum se obișnuia atunci și cum se va proceda continuu, peste ani, recunoscând prin această dublă semnătură că aceste descoperiri făceau parte din proiectul meu. După ani, am susținut comunicări pe această temă, la câteva ediții ale Congresului Internațional de Dacologie, care au fost și publicate în revista Dacia Magazin, dar care au migrat și în tot felul de alte publicații, fără știrea mea - așa cum mi s-a întâmplat de multe ori - circulând precum folclorul, de le-am găsit urmele până și într-o publicație numită Paranormal. De menționat că am obținut de pe urma unor asemenea comu-nicări și niște trofee ale Congresului, în special cel acordat la Congresul dedicat în întregime lui Eminescu, în 2009.

Ulterior, în 1979, colectivul Muzeului Județean a continuat săpăturile de la Ipotești, prilej cu care s-au descoperit “materiale sporadice din epipaleolitic, o așezare dacică din secolul II-III... În ce privește apartenența culturală și etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea așezării de la Ipotești populației dacice semnalată, de altfel, și în apropiere, prin descoperirea altor așezări, în punctul La luncă (300 m sud de Ipotești) sau la Cucorani, în punctele Vatra satului și Medeleni”. (Octavian Liviu Sovan).

Iată, deci, cum în destinul eminescian tangențele dintre mit și real continuă sinuos și tulburător, dincolo de granițele vieții pământești și cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidențe precum aceea că el, creatorul și întemeietorul unui construct mitologic dacic așezat la temelia existenței noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei așezări dacice superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare.

 

Lasă un comentariu