MIHAI EMINESCU, ASPECTE DIN DOCTRINA POLITICĂ

Distribuie pe:

Profesorul Dimitrie Vatamaniuc, eminescolog, membru de Onoare al Academiei Române, pune în contextul politic intern și extern, problemele ridicate de Mihai Eminescu în articolele din “Timpul”, de la sfârșitul anului 1877 și începutul lui 1880:

1. Chestiunea modificărilor de frontieră

Problema aceasta formează obiectul unui studiu amplu, Basarabia, care este un răspuns, pe bază de documente, pe care îl dă ziarului «Le Nord» din Bruxelles, organul de presă al centrului panslavist din Belgia. Ziarul panslavist, de limbă franceză, susține dreptul marilor puteri în raportul lor cu statele mici. Diplomația țaristă pornește în chestiunea Basarabiei, numai de la anexarea ei la imperiul vecin în 1812. Diplomația țaristă dă, pe de altă parte, o interpretare în interesul Imperiului țarist prevederii stipulate în Convenția din aprilie 1877, prin care acesta se obliga să respecte integritatea teritoriului țării noastre. Potrivit acestei interpretări, obligația stipulată în convenția din aprilie 1877, privind această chestiune, avea în vedere numai raporturile dintre România și Imperiul Otoman, și nu și raporturile cu Imperiul țarist. Poziția lui Eminescu este clară. Marile puteri nu puteau încheia tranzacții cu teritorii ce nu le aparțineau, intrate în stăpânirea lor prin anexiuni, în diferite conjuncturi politice. Dobrogea nu putea reprezenta o compensație, cum arată, de altfel, și Tratatul de la Berlin. Eminescu demonstrează, pe bază de documente, că reprezenta teritoriu românesc uzurpat de Imperiul Otoman. Provincia dintre Prut și Nistru reprezenta, în chipul cel mai necontestat, o componentă străveche a statului nostru, anexată de Imperiul țarist în 1812. Studiul lui Eminescu demonstrează tocmai acest lucru și este o replică la atacurile cercurilor panslaviste și ale diplomației țariste, care discutau chestiunea Basarabiei, numai ca anexată Imperiului țarist.

2. Chestiunea modificării articolului 7 din Constituție

Constituția noastră prevedea restricții la acest articol, pentru obținerea cetățeniei de către persoanele străine. Maiorescu scrie, pe bună dreptate, că «nechibzuita redactare a articolului 7 trebuie să se pedepsească odată» (28, p. 16). Constituția prevedea formalități pentru obținerea cetățeniei, chiar și pentru românii din provinciile aflate atunci sub stăpâniri străine. Constituția era, sub acest aspect, nu numai antisocială, ci și antinațională. Eminescu insistă asupra acestui aspect și se pronunță categoric pentru modificarea ei. Acest act politic ținea însă, în opinia sa, exclusiv de competența statului român, fără imixtiunea marilor puteri. Eminescu ia apărarea evreilor stabiliți în țară, de multă vreme, vexați în drepturile cetățenești de prevederile Constituției. Poetul se pronunță împotriva încetățenirii în masă a evreilor stabiliți în țară, de dată relativ recentă, ca urmare a persecuțiilor îndreptate împotriva lor în Rusia și în Polonia. Se declară pentru încetățenirea individuală, cum se proceda și în cazul românilor imigrați din provinciile românești, de sub stăpâniri străine. Considera însă că nu erau îndreptățiți să primească cetățenia română evreii care se puneau sub protecția puterilor străine și a consulatelor din țara noastră, practicau îndeletniciri neproductive și se solidarizau ca Alianța izraelită în acțiunile îndreptate împotriva țării noastre. Poetul salută, în schimb, până și cele mai modeste gesturi ale cercurilor evreiești din țara noastră, care recunosc spiritul de toleranță al poporului nostru. Eminescu este profund nemulțumit și de faptul că Germania, cu o populație numeroasă și cu un număr mic de evrei, lua măsuri legislative restrictive împotriva lor, în vreme ce impunea României, între alte condiții, și deschiderea granițelor țării noastre pentru cei alungați din Imperiul German. Corpurile legiuitoare modifică Constituția în termenii discutați și de Eminescu, și de alți intelectuali ai vremii. Problema evreiască nu mai formează, sub acest aspect, obiect de dezbatere în publicistica eminesciană.

3. Chestiunea răscumpărării căilor ferate

Eminescu susține, cu energie, politica neamestecului străin în treburile interne ale statului român. Concesiunea construirii căilor ferate și a condițiilor impuse pentru răscumpărarea lor constituia pentru Eminescu ilustrarea cea mai evidentă a amestecului străin în treburile interne ale țării. Guvernul german al lui Bismarck se declara gata să rupă relațiile cu România, la sfârșitul anului 1879, dacă nu se satisfăceau interesele concesionarilor germani. Guvernul român se vede silit să procedeze la răscumpărarea căilor ferate în condiții oneroase pentru statul român, condiții prin care se consolidează capitalurile străine. Eminescu scrie, pe bună dreptate, că răscumpărarea căilor ferate constituia «un bun bacșiș acționarilor de la Berlin».

4. Alte aspecte

Eminescu înfățișează Războiul de independență în două ipostaze, aspect pierdut adesea din vedere de comentatorii operei sale. Poetul evocă, în «Curierul de Iași», eroismul ostașilor români pe câmpul de luptă și-și manifestă indignarea împotriva gazetarilor care diminuau contribuția «moldovenilor» în victoriile din Balcani. Publicistica de la «Timpul» se deschide cu înfățișarea Oștirii române în momentul întoarcerii de pe câmpul de luptă. Evocării eroismului îi ia locul descrierea suferințelor îndurate de ostași și discursul critic îmbracă forme de o violență încă neîntâlnită în articolele sale. Guvernul liberal este învinuit pentru lipsa de interes față de oștire, care reprezenta, în opinia poetului, țărănimea, «clasa pozitivă» cea mai numeroasă. A contribuit, la înrăutățirea situației oștirii, și iarna deosebit de grea. Poetul avea și alte motive să fie indignat împotriva guvernului liberal. C.A. Rosetti întâmpină Oștirea română, la întoarcerea de pe câmpul de luptă, cu o cuvântare în care o avertiza că mai avea de cucerit «Plevna internă». Poetul nu poate uita aceste cuvinte, rău inspirate, și le reamintește în numeroase articole. Dacă judecăm evenimentele în perspectivă istorică, acea «Plevnă internă» o reprezenta, în realitate, guvernul liberal, la conducerea țării, și a cărui pricepere politică nu putea fi comparată, cum arată Maiorescu, cu «glorioasele fapte de război».

Eminescu angajează «Timpul» în campania de presă împotriva lui I.A. Warszawsky, cunoscut de contemporani prin afacerea rechizițiilor pentru armată. Poetul face loc în coloanele ziarului documentelor prin care denunță opiniei publice aspectele întunecate ale acestei afaceri și practicile incorecte în cercetarea unor demnitari implicați în ea. Afacerea Warszawsky reedita, în opinia poetului, afacerea Stroussberg, prin daunele aduse poporului român și implicațiile politice”.

 

Lasă un comentariu