„TATĂL MEU A MURIT CU ACELAȘI ZÂMBET CARE I-A LUMINAT FAȚA ÎN TOȚI ANII”

La data când se petreceau evenimentele, Chiune Sugihara se afla în plină ascensiune. Diplomat de carieră, japonezul visase de copil să ajungă ambasador la Moscova, iar visul era aproape să-i fie împlinit. În 1939, Sugihara servea ca ambasador al Japoniei în Lituania.

Într-o dimineață de octombrie, Sugihara s-a trezit cu o mulțime de oameni, din curtea ambasadei până în stradă. Erau evrei din Polonia care, în fuga lor dinaintea teroarei naziste, veniseră până în Lituania ca să obțină viză de tranzit. Conform protocolului, el a telegrafiat la Tokyo pentru aprobare. I s-a refuzat. Japonia era aliata Germaniei și își respecta angajamentul de loialitate.

În timp ce gloata din stradă creștea, conștiința lui a fost prinsă în cleștele dilemei: datoria de serviciu sau datoria de conștiință. Fiind creștin convertit, nu dorea să o încalce pe niciuna. De două ori a mai telegrafiat la Tokyo, implorând înțelegere. De fiecare dată a primit același răspuns. Atunci a ales să încalce ordinul. Timp de 28 de zile, Sugihara a scris vize cu mâna lui, zi și noapte, abia mâncând sau dormind, până când a fost chemat la Berlin. Într-un ultim efort, el a continuat să scrie vize până și în tren, aruncând vizele pe fereastră evreilor ce continuau să alerge de-a lungul liniilor ferate. Cariera lui a luat sfârșit. Umilit și dezbrăcat de onoare, Chiune Sugihara a ajuns să vândă becuri pentru tot restul vieții.

După moartea lui, în 1986, fiul său a fost întrebat cum s-a simțit tatăl său după ruinarea sa. El a răspuns: „Tatăl meu a murit cu același zâmbet care i-a luminat fața în toți anii. Era mulțumit că atunci când Dumnezeu l-a chemat, se afla la datorie. A murit fericit că a putut salva 6.000 de vieți”.

În onoarea lui, statul Israel a plantat un pom pe numele lui în Memorialul Yad Yashem și l-a recunoscut ca „un neprihănit” dintre neamuri.

 

DACĂ AR FI AFLAT MAI REPEDE!

Puțin mai norocos decât alții, Wilfredo Garza a reușit, în 1971, să treacă fraudulos granița din Mexic în SUA, în căutarea unei vieți mai bune. Ca fugar fără acoperire legală, mai muncea câteodată, mai și răbda de foame. De patru ori a fost prins de poliția de frontieră și trimis înapoi, în Mexic. Neînduplecat, de tot atâtea ori s-a întors, înotând prin fluviul Rio Grande.

Lucrurile ar fi continuat tot așa încă mulți ani dacă odată n-ar fi făcut o descoperire senzațională. Într-o zi, luându-și inima în dinți, Wilfredo a pășit în biroul unui avocat specializat pe emigrări. Acolo, după ce a pus actele părinților lui pe masa avocatului, a aflat cu stupoare că tatăl său fusese născut în Texas, că petrecuse mai mult timp în SUA și că, automat, el era deja cetățean american. Dacă ar fi aflat mai repede…!

 

Lasă un comentariu